Toţi se întreabă de ce regretatul critic de la Cluj, Adrian Marino, a preferat să-şi publice postum volumul de memorii „Viaţa unui om singur”? De ce i-a încondeiat atât de tăios, cu atâta venin, pe corifeii culturii române, fie de stânga, fie de dreapta? De ce şi-a ales momentul denunţului fix după cinci ani de la moartea sa?
Celebrul europenist din convingere, nu din oportunitate, a explicat încă din prefaţa cărţii de ce nu a făcut-o atunci: „Aş provoca doar atacuri şi insulte, ridiculizări şi controverse, pe care doresc să le evit, în mod radical, mai ales acum, la sfârşitul vieţii”. La nici o zi după publicarea „versetelor,” demolatoare în expresie şi dure în conţinut, Dinescu, poetul moşier de Galicea Mare şi pastor peste stăreţia cu dosarele Securităţii, s-a grăbit să-l acuze, tocmai pe cel care a stat şase ani în puşcăriile comuniste, de colaborare cu sistemul criminal. Şi asta pentru că l-a descris ca: „Amuzant, pentru o clipă, dar odios în esenţă. Fiindcă poluează şi trivializează totul. Terfeleşte toate valorile, bagatelizează toate intenţiile bune”.
Nu scapă de pana înmuiată în venin a clujeanului nededulcit la „binele” comunist, nici George Călinescu, căruia i-a fost o vreme asistent la Universitatea din Iaşi, criticul pervertit la noua ideologie. Rămas singur într-o lume opusă opulenţei criticului, adaptat compromisurilor epocii, „cu o ipocrizie şi cu un cinism, în forme uluitoare şi cabotine”, aşa cum l-a descris în carte, Marino îi minimizează opera lui Cioran la o singură carte şi-l portretizează pe Eugen Simion ca pe un „carierist feroce”. Doar Nicolae Manolescu scapă nealtoit sub joarda de cuvinte.
Plăvanilor din solda „căpitanului filosofic al naţiunii” (Ctin Noica) le reaminteşte cum Măria Sa a luat urma lui Cioran pentru a-l convinge să-l susţină pe Ceauşescu la candidatura pentru Premiul Nobel.
Psiho-esteticianul de la Cluj descoperă la istoricul religiilor, savantul de renume mondial, Mircea Eliade, o preocupare obsesivă, „aproape maniacală”, pentru publicitate. Ne tot miram pe timpul comunismului cum de i se publica opera.
Adrian Marino s-a retras demult în cochilia sa nonuniversitară. Nu prea l-au plăcut chibuţurile literare, în care scriitorii se aghesmuiau reciproc prin revistele naţionale şi trăiau din canon, fără a face ceva consistent.
A condus ani de zile revista „Echinox”, unde printre alţii l-a avut ca şi colaborator pe Emil Hurezeanu, de care mi-a spus să mă feresc. Şi aşa am făcut-o. „Agentul Hari, un spirit viu, dar un speculant notoriu, ştie să calce valurile”. Aşa am aflat de colaborarea lui Hurezeanu, când nevoit să plece la studii în străinătate, a semnat un angajament cu defuncta Securitate. Ulterior, Marius Oprea şi Traian Băsescu au întârit afirmaţiile lui Marino.
Plagiatul lui Pleşu
Bucuros, nevoie mare, că Liiceanu a devenit „conştinţa naţiunii” cu <<Apelul său către lichele>>, s-a simţit incomodat cu monopolul cultural impus de „supremul manual de etică civică”. Dar şi tulburat că Andrei Pleşu a fost descoperit cu minus la cântar, uitând să menţioneze sursa atunci când a copiat titlul „Minima moralia.”
Adrian Marino este considerat frustrat de înălţimile culturale româneşti. Aceleaşi care i-au simţit pe propria piele lama ascuţită a cuvintelor sale tăioase. Despre Noica şi colaboraţionismul său, el scria încă din 1993 prin „22”. Pentru cei care l-au cunoscut, cartea nu este o noutate, pentru ceilalţi o dinamită publicistică.
Pentru contemporani, Adrian Marino n-a existat decât ca hermeneut şi teoretician. De acum, pentru generaţiile care vin, va fi o conştiinţă vie, o fire tăioasă şi un singuratic care s-a judecat pe sine mai întâi pentru a judeca lumea mai apoi. Era mai cunoscut în Occident în anii ’70-’80, mai publicat şi mai admirat decât oriunde acasă. La Bucureşti era respectat, dar primit cu răceală. Ţinuta sa rituală de domn nu rezona cu hăidămăcia din cultura bucureşteană. Venea rar şi era premiat des. Aşa din lucrare estetică, pentru că dădea bine pe afară. Se dorea un creator de stil şi de metodă. Un einzelgänger răsăritean. Autentic, dar retras, taciturn dar cu verva contradicţiei, timid şi învăluit într-o aură de mister, avea privirea celui iniţiat care are o energie drămuită. Nu era deloc empatic, stârnea mai mult polemici. Dar toate după plecarea sa Seniorală. În puşcărie i se zicea chiar aşa, Seniorul. Se remarca prin impozanţă şi se detaşa de lumpencultura.
Avea o demnitate neacreditată la Bucureşti. Scara sa de valori nu urca în acelaşi Babel de construit cariere. A preferat şoapta, hormolaiei scenei lirico-dramatice. Nu s-a afişat pe sine pentru că l-au răstignit alţii în locul sihăstriei sale. A fost un neadaptat şi un vicios al singurătăţii. Nici o clasă de discipoli nu şi-a creat.
Adrian Marino a fost si ramâne un declasat din canonul vremii, dar calificat la titlul de bun european. La fel ca şi alţi deschizători de drum, de la Cantemir la Titu Maiorescu, şi de la Ioan I.C. Brătianu, la Corneliu Coposu, a adus şi el Europa mai aproape de noi. Acest europenism obsesiv al său era deranjant pentru seminţiile vremurilor sale. La fel ca şi gândirea democratică a Doinei Cornea. Temeinicia muncii sale a fost, totuşi, validată cu unul dintre marile premii ale continentului, Premiul Herder”, în timp ce detractorii săi nu se califică nici la poziţia de aspiranţi.
Ce vremuri din zodia câinelui trăim…
Dacă mai aveţi nevoie de confirmări despre criticul de idei Adrian Marino, urmăriţi interviul realizat de echipa BOOKiseala.ro cu Paul Lăzărescu, unul dintre vechii săi prieteni.
Vladimir Tismăneanu a scris: Manipularea unei umbre
De acelaşi autor
Interesant domnul Marino. Sunt in totalitate de acord cu parerea dansului in ceea ce-i priveste pe M. Dinescu si E. Simion, insa mi-a lasat un gust amar cele scrise despre G. Calinescu. Nu contest, deoarece nu am argumente, dar pentru mine va ramane cel mai mare critic literar al nostru si, poate, cel mai mare romancier. Stiu ca dl. Marino nu s-a referit la opera marelui critic, insa, pentru mine, nu conteaza decat aceasta opera.
Salutari cordiale!
Marino nu face decât să citească în ţesătura ce compune cultura deceniilor trecute, lumea literară a timpului său, o realitate străvezie pentru un ochi expert şi un spirit analitic, de o moralitate incontestabilă. În sinea sa Marino credea într-o etică a scrisului şi a poziţiei ocupate prin demnitatea prestaţiei şi a talentului, nu a complicităţii care în ochii săi a falsificat întratât valorile, poziţiile, ipostazele şi ierarhiile. Ştia foarte bine de ce nu dă publicităţii aceste imagini decodificate şi reflectate astfel de lectura sa. Rezultă de aici trei lucruri pe cât de dureroase pe atât de nefavorabile lumii noastre culturale, spiritului ei, valorii ei în ansamblu: 1.Aceasta e lumea noastră culturală. Cum să-şi fi asumat ea vreo dizidenţă în deceniile trecute? Vreo atitudine pilduitoare? Vreo poziţie tranşantă faţă excesele vreunei puteri? Havel e ceh, Bukovski şi Soljeniţîn, ruşi? Ştim din Dosarele despre Steinhardt cât de infiltrată era lumea literară şi cum prietenii şi cunoştinţele din cercul cel mai apropiat, sau chiar din familie, turnau si scriau de zor note informative despre cei care-şi asumau vreo opinie, vreo îndrăzneală neconformă timpului. 2. E explicabil de ce n-au fost deconspirate la timp şi pe cale corectă dosarele, ci după o logică şi proceduri cu totul subiective şi specific … româneşti. Utilizate ca arme împotriva indezirabililor de astăzi. Doar nu era să ne comportăm noi de la porţile Dunării precum nemţii sau precum cehii. 3. Aceste/acele dosare mai constituie încă liantul ce ţine(a) înfiripate structuri şi ierarhii ce, în alternativă, s-ar fi prăbuşit lăsând în urmă doar scrumul şi un loc viran pe care nu e sigur că se putea cultiva ceva mai bun, şi mai valoros. Era nevoie de repere şi ele sunt aşa cum sunt şi în măsura în care istoria noastră de răspântii a îngăduit să fie. Adrian Marino a văzut foarte bine şi a înţeles aceasta. Adrian Marino este un intelectual din stirpea celor puţini şi excepţionali, de filieră iluministă, singuri şi singulari, pe care îi întâlneşti prin universităţile Ardealului. Spiritul european al lui Marino nu e decât continuarea unei atitudini iluministe într-un mileniu în care modelele occidentale sunt tot atât de valide şi convingătoare pe cât erau în Secolul Luminilor şi al Şcolii Ardelene.
Eliade dorea publicitate? Hai să fim serioși!!! Adică, dacă cineva era faimos afară trebuia neapărat să vrea publcitate de la comuniști? E cam invers, comuniștii își făceau publicitate cu Eliade, care ajunsese vestit fără ei. Unde e dovada a ceea ce spune Marino? Mda, strugurii erau acri uneori!
eu m-am saturat de vanatoarea asta de vrajitoare in detrimentul literaturii. nu se mai scrie! se fac si se desfac dosare! cumparam carti in functie de raspunsul la intrebarea: a fost sau nu la secu?
incetati! judecati arta in sine nu cv-uri!
Literatura pierde in urma unor astfel de discutii. Ne-am invatat sa evaluam si sa apreciem scriitorul dupa ce aflam, sigur sau mai putin sigur, daca acesta a fost sau nu comunist. Talentul apartine oare celor cu o anumita inclinatie politica? Apoi noi, romanii, ne mancam intre noi, nefacand exceptie nici scriitorii. Plagiate, ironii, vorbe de ocara, falsa dizidenta ridicata la rang de eroism anticomunism…
Cum nu faci parte dintr-o scoala, dintr-un grup literar, cum nu esti bun…E viata noastra din totdeauna , indiferent ce titlu purtam. Iar lui George Calinescu i se pot aprecia munca, ideile pertinente, migala, etc. dar acest lucru nu inseamna ca este si cel mai mare critic roman.Totul e relativ…Subscriu parerii lui Marino asupra lui Eugen Simion, mai ales din momentul in care acesta, ajuns cap al Academiei, nu a facut nimic pentru oprirea degradarii limbii romane, din contra, accepta firesc DOOM-ul, unde sunt atatea ciudatenii, incat te intrebi daca mai vorbim limba romana sau romgleza…
In sfarsit, nimic nu este batut in cuie, nimeni nu stie totul despre altcineva, doar poate presupune, deci…
Ca si cum am sta la o masa rotunda, preiau observatia celei care semneaza Mariana vizavi de apetitul autohton de a ne minca intre noi. Cui ajuta?
Pe de alta parte, schitele de portret facute de cineva pot fi recunoscute ca fiind imbibate de realitate de catre unii si cu falsitate de catre altii. Unui bun portretist ii reusesc, de regula, multe desene. Dar niciodata toate. Ca sa poti obiectiva o situatie, comportamentul cuiva, ai nevoie si de distanta pentru perspectiva (se pare ca domnul A. Marino a avut-o) dar si de o apropiere de subiect pentru a surprinde detaliile.
Mortul e „viu ” ca si biblioteca sa ca si scrierile sale ….si din locul „care este” isi permite sa faca detasat o „istorie recenta” ascupra „cooperativei literare ” pivatizata si ea dupa 1989 ca si editura „Politica ” care a devenit presigioasa „Humanitas” ca si „Scanteia” care a devenit peste noapte „Adevarul” ziar obedient Frontului Salvarii Nationale si azi un ziar liberal in care Parohul CNSAS ,Mircea Dinescu „disidentul nostru cel de toate zilele ,cu voie de la Secu`”
Omorati mortul, maestre Dinescu, sa vedem puteti ?
l-am cunoscut pe dl. marino intr-o zi de toamna la gradina casei scriitoilor; m-a invitat gheorghe grigurcu la masa lor; un om „nedeslusit” oarecum „acru”; nici nu ma mira cartea aceasta prin care „pre multi ii popeste” fara ca cineva sa-l fi ofuscat decat poate prin indioferenta la uriasa lui munca si opera, dar astfel de lucruri nu sunt noi in balcanismul nostru de obste; sigur ca „razbunarea” pe g. calinescu din partea unui discipol de-altan pica prost…dar nu e nici primul care o face pe al. piru l-am surprins in aceeasi ipostaza, numai ca ‘temutul’ de piru o facea in cafenea; cat despre mircea eliade si dorul lui de a se sti adulat si acasa am citit undeva ca dupa ce aparuse nu stiu ce carte a sa la bucuresti l-ar fi intrebat pe un romanas care il vizita:”oare va scrie despre ea manolescu?!” oare chiar sa fi avut nevoie de confirmarea lui manolescu?!! fiecare om mare are ciudateniile si copilariile lui…cu dinescu da e o tinta buna si bine face:nu esrte prima oara cand nu-si vede lungul nasului; a mai facut-o si vizavi de mitropolitul transilvaniei antonie plamadela, binedinteles, la fel, post-mortem…si despre toti ceilalti…nomina odiosa!…
Profesoara mea D. din Iasi mi l-a recomandat inca din anii 70 ca pe unul dintre cei mai autentici critici de carte si un ideolog european.
I se va fabrica şi lui A. M. dosar. Mâna celor care se erijează în conştiinţe şi repere, gen Liiceanu, Dinescu et comp. Dar „oglinda ” lui A. M. ne arată azi şi pentru totdeauna faţa lor adevărată, chiar dacă pe criteriul poetic al deformării.
Potrivit principiului petic al deformării, „oglinda” lui A.M. ne arată azi şi pentru totdeauna chipul adevărat al „reperelor” autoproclamate, Liiceanu, Dinescu et comp.
Dosarul de „spion” al lui A.M. s-a „găsit”, s-a fabricat şi s-a dat pe piaţă. Am vrea noi să fi avut spioni de anvergura marelui hermeneut. Hilaritate! Căci ruşine nu mai există.
In vremea studentiei mele acasa, in Timisoara anilor 92-93 (memoria nu ma ajuta!), unul dintre evenimentele „magice” la care am luat parte a fost conferinta domnului Adrian Marino, despre care eu nu stiam altceva decat ca era autorul unor carti din bibliografia mea obligatorie: imi amintesc cu drag atmosfera de basm ce se crease si care-l inconjura precum o aura pe domnul profesor! Dar in acelasi timp, ascultandu-l, simteam efectiv frustrarea de a nu fi la inaltimea discursului sau, de parca ar fi venit din alta lume, inaccesibila noua, celor abia iesiti din gaoacea gindirii de lemn…Mai apoi, un alt mare profesor, doamna Comlosan, m-a ajutat sa-mi pot ridica macar privirea spre sferele gandirii lui Adrian Marino: nu le-am multumit niciodata profesorilor mei, ba chiar nici nu i-am multumit inca, profesional vorbind…
Ete fleosc! Si ce a facut domnul Marino in ultimii cinci ani?