Pentru a nu-şi consuma în singurătate împlinirea trupească şi sufletească, Andrei Pleşu a simţit nevoia să-şi împărtăşească fericirea, nu printre rafturi cu volumul lui Bertrand Russell, ci într-o conferinţă organizată, taman de ziua internaţională a fericirii, 4 aprilie, de către revista „Cariere„. S-a declarat nefericit. Şi dornic de solitudine. Semn de bătrâneţe, mi-am zis. Sala „Constanţa” a hotelului Marriott, plină ochi. Scaune suplimentare şi mulţi tineri. 90 de Euro, taxa de participare, se pare că n-a fost o piedică în …calea fericirii de-a te întâlni cu un „boier al minţii.” Am numărat câteva zeci de corporatişti, printre participanţi.Şi mulţi căutători de „networking.”
Detaşat, eliberat de complexele zilei, dilematicul gânditor a cucerit rapid sala. S-a pronunţat, încă de la început, contra clişeelor de tipul „gândirea pozitivă.” Ce-i asta? „Un mare scriitor maghiar, a explicat domnia sa, Peter Esterhazy, a spus: «Gândirea pozitivă e opusul gândirii». „Nu poţi să fii un mecanism care livrează non-stop zâmbete. Nu poţi să întâmpini totul într-o stare orgasmică, fără întrerupere. Viaţa e mai compexă. Ideea să nu ai resentimente, să nu te enervezi… Asta e o gândire angelică.” Trăim în standarde de serie, nu în standarde individuale, ne-a reamintit vorbitorul.
Una dintre piedicile de astăzi în calea fericirii, enunţate de domnul Andrei Pleşu, suprinzător, a dat de gândit celor din sală: „Cum să fii fericit, când ştii că tot ce faci, tot ce speri, se va termina? Finalul, moartea… e final. În mod normal ar trebui să fim tot timpul… înnouraţi, mâhniţi, loviţi de perspectiva fatală. E un miracol că putem trăi, că putem mânca, putem să ne bucurăm, că putem râde, putem iubi… ştiind că toate astea se termină! ” Concluzia a venit imediat în mintea celor prezenţi: da, ştim, dar… căutăm să nu ştim şi în egală măsură, căutăm să fim fericiţi. Interesantă a fost rememorarea celebrei ipoteze lansate de Freud: „subconştientul uman ştie ceva despre moarte, că nu e ceva atât de gravă, altfel conştientul ar fi obsedat de sfârşit.”
Foarte relaxat, în faţa unui tablou oferit de ARTMARK, şi flancat de reclama la AspaCARDIO, produs al Terapia Cluj Napoca (ingenioasă asociere n.a.), Andrei Pleşu a ironizat viaţa mereu „ocupată” a corporatiştilor care muncesc după scheme asemănătoare foştilor activişti comunişti, enunţând ideea că cineva este interesat să ne ţină ocupaţi, adică „luaţi în posesie”. De aceea a pledat pentru „a nu te lua în serios!” Şi pentru nevoia de a sta. De a nu face nimic. Cum fac orientalii prin practicile Zen. Isihasmul, autohton. Andrei Pleşu nu a dat prea multe sfaturi. Doar a recomandat ca omul zilelor mohorâte de azi ar trebui măcar o dată pe zi să privească cerul, la miezul zilei, precum arabii, sau să „coboare în sine” ca orientalii. „A te minuna, a intra într-o stare de perplexitate, în mici momente de atenţie euforică,” poate fi o recompensă utilă trupului, care are mecanismele lui, „rotiţele”, plăcute lui Ţuţea. „Zacerea românească” e tot ce poate fi mai tihnit, a zis admiratul publicului.
Ce este fericirea? Bună întrebare. Unii se bucură de lucruri mici, o floare, un surâs, un zâmbet, alţii de o funcţie bănoasă, de o familie numeroasă, împlinită. Întrebat despre obsedanta întrebare a omului, ANDREI PLEŞU a reamintit publicului acea stare de fericire a individului, când ajunge să facă pipi după trei ore de abstinenţă.
Lumea îl cunoaşte mai mult ca pe un filosof colocvial, decât ca un pustnic. Plăcut în societate şi fin companion, a militat pentru retragere, izolare, fuga de mulţime şi de corvoadă. Ne-a reamintit că „munca a fost inventată în paradis ca o pedeapsă, omul este făcut să stea”. De ce credeţi că lipsesc o mie şase sute de ani din istoria poporului român? S-a întrebat răsfăţatul sălii. „Pentru că ne-am odihnit. nu ne-am obosit cu scrierea, creaţia, doar cu procreaţia”.
Corporatiştii au fost ironizaţi de celebrul boier al minţii pentru că citesc tot felul de bazaconii de cărţi despre cum să fii fericit. Fericirea e să poţi bea o ţuică în ceai cu prietenii şi să mănânci bine. Păi asta nu prea e în acord cu izolarea invocată atât de euharistic de distinsul orator.
Întâlnirea a durat cam două ore. Numai bună pentru o ediţie revizuită şi adăugită a vechii lucrări de referinţă: „În căutarea fericirii” a lui Bertrand Rusell. Pun pariu că iese de o carte. Mulţumiri revistei „Cariere”. Toată lumea a câştigat.
Eu m-am dumirit. Am participat parcă la o reuniune de sectă, în care Profetul leagă prin vorbe meşteşugite şi bine ticluite destinele, aspiraţiile şi nevoile obedienţilor plătitori. Deci un intelectual poate umple o sală, chiar dacă biletul de intrare costă mai mult decât cel la Roger Waters.
Leave a Reply