Volumul lui Cornel Ungureanu, Despre regi, saltimbanci şi maimuţe, apărut la Editura Marineasa din Timişoara, în 2003, este subintitulat Jurnal, august 1976 – august 2003. Însemnările, rare în prima parte a jurnalului, uneori sărind peste câţiva ani, devin, mai ales după 2001, tot mai dese, aproape cotidiene. Textul este un produs postmodern, în care fragmentarismul şi polimorfismul sunt la ele acasă.
La început, apar însemnări alternative: din Arhiva Aurel Buteanu şi din cartea despre Franyo Zoltan. Din arhivă, autorul reproduce memorii adresate lui Iuliu Maniu şi, apoi, statului român, prin care Aurel Buteanu şi Alexandra Indrieş cer anumite drepturi. Tot din arhivă, este reprodusă o amintire a lui Zaharia Stancu, din 1940, de la începutul colaborării României cu Germania.
Nu lipseşte o serie de scrisori, din anii ‘40 şi ‘50, dintre Victor Iancu şi Aurel Buteanu. Produsul postmodern se întregeşte cu articole de presă, ale altora sau ale autorului însuşi, cu începutul unui curs universitar, cu o recomandare pentru acordarea titlului de Cetăţean de Onoare al Timişorii actriţei Florina Cercel, cu comentarii despre teatru, despre unele cărţi citite sau despre emisiuni tv. Vorbind despre Rene Fulop – Miller, autor de cărţi “eretice”, trecut din stânga bolşevică în dreapta eşichierului politic, autorul jurnalului reproduce largi citate din nuvela “americană” a acestuia, Unchiul Gioca.
Jurnalul lui Cornel Ungureanu nu conţine introspecţii, autorul nu este un Narcis care se contemplă în apa oglinzii, ci priveşte spre alţii, realizând scene din viaţa literară, pline de dinamism, uneori cu comentarii minime. Alteori evocă, cu un mare talent de portretist. Dacă ne reţine atenţia chipul original al lui Ion Stoia – Udrea, nu putem să nu constatăm că figura care domină prima parte a jurnalului este cea a lui Franyo Zoltan. Amplul portret al cunoscutului traducător este alcătuit, pe spaţii despărţite între ele, în spirit postmodern. Datele biografice nu sunt importante în sine, ci pentru a trasa profilul unui produs al interferenţelor culturale ale fostului imperiu. Autorul expune, ca într-un roman captivant, activitatea de reporter a lui Franyo Zoltan, jurnalul lui de front, participarea, prin cuvânt (conferinţă) la efemera revoluţie maghiară din 1919, activitatea de mare traducător, munca din România, de după 1924, întâlnirile cu mari scriitori, contestările, aprecierile. Reţinem o observaţie importantă: după moartea lui Franyo, articolele hiperelogioase au lăsat locul unei priviri mai detaşate. Şi este reprodus, pe larg, un articol al lui Anavi Adam, în care Franyo îşi dezvăluie natura lui egocentrică. De un umor nebun sunt textele din 1926 – 1927, reproduse din “dosarul teatru” al lui Franyo Zoltan. Suntem în plină atmosferă caragialiană. Scrisorile şi petiţiile, telegrama către minister, copia contractului, reproduc întocmai limbajul administrativ din Banat, la numai şapte ani după unire, creând un comic irezistibil.
Ironia şi autoironia, şi ele atribute specifice postmodernismului şi nu numai, sunt prezente din abundenţă în jurnalul lui Cornel Ungureanu.
Autorul ştie să fie autoironic: “Noua mea profesiune de conferenţiar universitar mă umple de încântare: intru în comitete şi comiţii importante, care judeţene, care interjudeţene. Adaug kilograme. Privesc cu încântare competiţiile de sumo. Fericirea de a trăi într-o lume nouă. O bravă lume nouă”. (p. 69). Dar privirea autorului cade foarte rar asupra lui însuşi. Jurnalistul îi priveşte pe ceilalţi, de cele mai multe ori cu afecţiune şi cu multă înţelegere. Rareori izbucneşte o privire critică severă, sarcastică, înălţând un pamflet de cea mai bună sorginte (ne gândim la textul despre Răzvănel al minerilor, fostul ministru al Culturii, cârlionţat).
Din jurnal nu puteau lipsi notele de călătorie, de data aceasta în Polonia. De la preocupările prozaice ale colegilor de călătorie, autorul trece, aproape pe neobservate, la analizele, în stilul lui inconfundabil, ale unor cărţi ale literaturii poloneze. Apoi, plimbările prin oraşele poloneze nu-l atrag pe autor în contemplări turistice, ci îl duc, aproape invariabil, spre personalităţi culturale, traducători, specialişti în literatura română, exponenţi ai elitei intelectuale.
În tot jurnalul lui Cornel Ungureanu, comentariile culturale, analizele, portretele, pasajele eseistice pline de strălucire intelectuală, mustind de o erudiţie bine strunită, pentru a nu fi ostentativă, alternează cu însemnări despre banalul cotidian. Tonul coboară şi se schimbă uşor: ironia, şi ea bine strunită, pentru a nu deveni sarcasm, îşi ocupă locul potrivit. Inserţiile banalului cotidian sunt repede abandonate, revenindu-se la subiectele preferate ale diaristului.
Într-un loc, tot în spirit postmodern, apare o definiţie a jurnalului: “Dar cum să scrii în jurnal respectând cronologia întâmplărilor? Întâmplările noastre alunecă mereu din Ordinea cea dreaptă în Harababura cea mare, iar rostul celui care ţine, pentru fidelul lui cititor, jurnal, e de a face un pic de ordine. De a sustrage nefericitei cronologii o istorie sau alta pentru a-i face loc pe fotoliul regal. Pe linia de plutire. Pe ambarcaţiunea salvatoare . Sur le radeau de la meduse.” (p. 66).
Aducând ordine în harababură şi ridicând pe fotoliul regal ce trebuie ridicat, mai ales din Banatul văzut ca spaţiu de contact etnic, Cornel Ungureanu îşi transformă tot mai mult jurnalul într-o istorie literară originală, aşa cum istoriile sale literare sunt, de fapt, jurnale deghizate, ascunse. Şi totul în stilul său radial, cu razele pornind din densitatea centrului, pretutindeni, într-o egală strălucire.
Constantin BUICIUC
De acelaşi autor
Şantier 2. Un itinerar în căutarea lui Mircea Eliade
Leave a Reply