Abia prin experienţa nemijlocită acumulată în ambianţa artistică a celor două oraşe aureolate, fiecare, de o indicibilă „unicitate“, istoricul şi criticul de artă Coriolan Babeţi consideră că a avut privilegiul de a-şi împlini prin studii titlul de licenţiat în acest domeniu, pe care, formal şi juridic, l-a obţinut în 1967 ca absolvent al clasei profesorului Virgil Vătăşianu din cadrul Facultăţii de Istorie-Filosofie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj.
Ca prim director al Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia în intervalul 1991-1997, alături de Dan Hăulică, preşedintele de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Artă, a interpretat rolul de comisar secund al Pavilionului României la ediţiile Bienalei de Arte din anii 1993, 1995, 1997.
În intervalul 1997-2002, director al misiunii diplomatice culturale a României de la New York, autorul a beneficiat de lecţiile discrete, dar persuasive, servite de arhitectura metropolitană, de cadrul de studii, ca şi de alerta agendă culturală a muzeelor şi galeriilor oraşului.
Sub genericul Atelierele de arte Veneţia & New York, înainte ca volumele al II-lea şi al III-lea, Veneţia – „ieşirea în larg“. Marile şi micile sărbători ale artei şi New York – capitala mondială a artei, să antologheze doar o parte din critica de artă elaborată în contextul venerabilei Bienale sau cu ocazia evenimentelor organizate de galeriile de artă ale celor două institute culturale, volumul de faţă, I, încearcă, apelând la un mixaj de perspective – antropologie culturală, istoria artei şi estetică aplicată –, să traducă impresiile produse de impactul autorului cu devenirea şi rolul – pentru el copleşitor – al celor două oraşe insulare, jucat în prefigurarea şi modelarea imaginarului modern şi postmodern în artele vizuale.
Prin subtitlul volumului de faţă, Paradigma civilizaţiilor insulare. Eseu despre rizomii modernităţii şi ai postmodernităţii în arhitectură şi arte vizuale, Coriolan Babeţi lansează o teză pe cât de risca(n)tă, pe atât de inedită despre „tradiţiile“ modernităţii şi postmodernităţii, identificate în gândirea artistică a oraşului ca anatomie a corpului, secretată şi materializată în cele două „instalaţii holistice“ de imaginarul insular, la Veneţia şi New York.
Explorarea evoluţiei morfologice şi sintactice în arhitectură, urbanism şi arte vizuale a celor două arhipelaguri-insule îl conduce pe autor la concluzia „naturală“ că în istoria civilizaţiei imaginii – simptomul şi emblema modernităţii – sentimentul libertar indus de orizontul mării, ca şi constrângerile ce au definit paradigma insulară, spiritul intrepid şi avangardist al societăţilor bazate pe liber-schimbism, au constituit premisa rizomatică a libertăţii şi evoluţiei imaginii moderne în artele vizuale. Limitele teritoriale ale acestor două emporii-oraşe şi deschiderea minţii în orizontul mării au eliberat valenţele unei neconvenţionale creativităţi orientate de o profundă pulsiune identitară şi autoportretistică. Gravitaţiei impuse construitului în oraşele de terraferma i-a luat locul flotabilitatea, iar aşezării ferme într-un loc de pe pământ i s-au substituit mobilitatea, călătoria, neonomadismul, liber-schimbismul, dialogul cu „celălalt“ în orizontul întinderilor lichide.
Originile modernităţii şi ale informalei sale succesoare, postmodernitatea, se identifică în rizomii libertăţilor republicane, în istoriile fondate pe principiul drepturilor omului şi libertăţilor civice, ca şi pe structuri instituţionale şi juridice democratice exersate în tradiţii veneţiene, olandeze şi newyorkeze cu mult înainte ca ele să devină regimuri politice legale prin revoluţiile din secolul al XVIII-lea.
Mlădiţă desprinsă din trunchiul studiului de macro-istorie grupat în suita eseurilor ce alcătuiesc trilogia Democraţia, o religie a Marii Mame, sau despre triumful Ereziei Europene (Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2009), eseul volumului I ilustrează prin analizele arhitecturii, urbanismului şi artelor vizuale create în cele două oraşe Veneţia – New York, ca şi prin comparaţia dintre ele, o evidenţă tangibilă din vastul proces de schimbare a sexului transcendent al imaginarului colectiv şi individual. Reactualizând conceptul heraclitean al enantiodromiei, răsucirea progresivă a oricărui lucru, eveniment, imagine sau idee în contrariul său, autorul îl foloseşte ca reflector de urmărire a complexităţii valorilor religioase, politice, sociale, culturale, artistice.
Veneţia şi New York sunt laboratoarele în care, prin imago urbis ca operă de artă sinergică, auctoritas se răsuceşte spre libertas, patternul ubicuu al Unului, monarhie, tiranie sau dictatură contemporane, doctrină religioasă, lege sau normă socială, cedează întâietatea patternului pluralismului, democraţiei liberale, în toate domeniile şi, nu în ultimul rând, pe palierul ireprimabil al imaginii artistice. Stereotipul masculin ce a guvernat în ultimii 5000 de ani se răsuceşte de secole bune, şapte, opt, spre Arhetipul feminin fondat pe religia egalitarismului, libertăţii şi toleranţei arătate tuturor fiilor depresurizaţi de dictate şi galvanizaţi de principiul Erosului, adunaţi sub mantia lui Mater Omnium.**
Sejurul venețian, urmat de Bursa de Studii oferită de Universitatea Ca’ Foscari din Veneția în anul 1996-1997, i-a prilejuit declanșarea studiului de macroistorie despre ideea feminină ca arhetip al imaginarului social, politic, cultural și ca rizom al modernității…
În intervalul 1997-2002, director al misiunii diplomatice culturale a României de la New York, autorul a beneficiat de lecţiile discrete, dar persuasive, servite de arhitectura metropolitană, de cadrul de studii, ca şi de alerta agendă culturală a muzeelor şi galeriilor oraşului.
Spațiul Galeriei East-West a Centrului Cultural Român din New York a devenit epicentrul manifestărilor artistice ale creatorilor români veniți din țară, ale celor din diaspora română din SUA, ca și din alte țări ale occidentului European, dar și ale artiștilor americani care au mărturisit prin opera lor interes pentru România și cultura sa.
*
Coriolan soseşte la Veneţia în 1991, cu onorabila, dar împovărătoarea sarcină de a resuscita „Casa Romena“ fondată de Nicolae Iorga, unul din palatele Correr, cel din San Felice, din faţa monumentului lui Paolo Sarpi, pe care conjuncturile din anii războiului şi de după război l-au acoperit de uitare atât dincolo, cât şi dincoace de Cortina de Fier.
Coriolan a făcut să renască astfel Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică, destinat să devină o instituţie prestigioasă, perfect integrată în viaţa culturală a Serenissimei.
Nu ştiu dacă a nutrit dragoste pentru Serenissima înainte de a veni la Veneţia sau dacă din această exaltantă experienţă s-a născut sentimentul învăluitor şi de neclintit care i-a marcat biografia.
Chiar de la prima noastră întâlnire, între noi s-a instalat, durabil, empatia. Cel care scrie se găsea atunci în anii cei mai creatori ai carierei, eliberat, prin numirea sa ca şef de catedră, de fastidioase obligaţii de subordonat ce nu mai putea fi constrâns, manipulat şi „exploatat“.
Pe aripile entuziasmului, împreună cu un coleg, am iniţiat un grup de studii pe tema „Continuităţii şi discontinuităţii în istorie“, cu o specială atenţie dată Europei Centrale şi Orientale şi regiunii danubiano-balcanice. Coriolan a aderat pe loc la iniţiativa noastră […]
Un lung şir de manifestări au implicat, în afară de instituţii româneşti, oraşul Veneţia şi Universitatea din Veneţia. La sfârşitul mandatului lui Coriolan, primarul Veneţiei i-a oferit statueta „Leului înaripat“, Il Leone allato, emblema milenară a Serenissimei şi a lui San Marco.
Cel din urmă moment al colaborării noastre l-a constituit organizarea de către Institutul Român de Cultură de la Veneţia, Fundaţia Cini şi Universitatea Ca’ Foscari din Veneţia a primului Congres Italo-Român de după al Doilea Război Mondial: Due popoli e due storie a confronto. O confruntare îndelung amânată, din care a renăscut posibilitatea de a institui o dezbatere interdisciplinară pe teme care se întind de la Evul Mediu la zilele noastre.
Congresul i-a încoronat, în ultimul act, rolul de director al institutului pe care l-a adus la viaţă şi, în scurt timp, la o înfloritoare maturitate.
Profesor Gianfranco Giraudo
Università Ca’ Foscari, Venezia
***
Privite holistic, Atelierul de arte Timişoara şi Atelierele de arte Veneţia & New York explorează largi teritorii ale artei româneşti şi internaţionale, punând în evidenţă şi definind tendinţe şi personalităţi artistice, manifestări care au ocupat prim-planul scenei lumii artei de-a lungul unei jumătăţi de secol. În acest interval s-a produs – în opinia multor artişti, teoreticieni, filozofi – ceea ce Gianni Vattimo a numit „sfârşitul modernităţii“ şi survenirea postmodernismului, altfel spus, ecloziunea unei alte condiţii a artei, culturii, vieţii. În anii de început ai perioadei respective în lumea românească, putem vorbi de un adevărat eroism al acelor artişti timişoreni şi bucureşteni care au ieşit din cămaşa de forţă a realismului socialist, impulsionaţi de ideea libertăţii de creaţie. Urmarea firească a fost o artă care vădea o intensă conştiinţă a libertăţii şi o creativitate ce îşi va contura un profil distinct prin recursul la limbaje artistice contemporane, într-o propensiune de sincronizare deloc mimetică sau redescoperind tradiţii spirituale insuficient explorate. Reuşita multora dintre experienţele acestea a fost confirmată – aşa cum se poate vedea din paginile eseurilor – atunci când ele au fost prezente în cadrul diverselor expoziţii şi manifestări internaţionale.
Exprimat simplu, acesta e într-un fel nucleul poveştii prodigioase şi fascinante pe care ne-o spun cărţile lui Coriolan Babeţi, lăsându-ne mai mult să deducem aportul său, extrem de important atunci când e vorba de arta românească, în multitudinea de acte şi evenimente ale acestei istorii.
Încercând să găsim termenii care să surprindă evoluţia traiectului criticului, constatăm că el a debutat şi s-a situat, într-o primă fază, sub auspiciile unei tratări în priză directă a creaţiei artistice, observând geneza ei în incinta atelierelor, ajungând apoi, în ultimul sfert de secol, la conturarea unui tip de apropriere ce integrează arta în civilizaţia şi viaţa istorică în care emerge şi în care este activată. E prezentă în mutaţia aceasta – aşa cum o ilustrează cu prisosinţă Atelierele – o viziune antropologică ce irigă o hermeneutică erudită şi percutantă, de o mare forţă şi bogăţie poetică şi stilistică. Rezultatul, cum se poate constata, este o somptuoasă construcţie critică, ilustrată de o iconografie pe măsură. Ea va conta, cu certitudine, în spaţiul istoriei artei româneşti şi în dezbaterile actuale asupra artei, a locului ei într-o lume aflată mai mereu la răspântii. Urmărind periplul autobiografic al autorului, diseminat în retrospectiva critică, descoperim profilul unui critic, al unui intelectual de o rară comprehensiune şi performanţă hermeneutice, pasionat de mirifica lume a artei, atent la mersul ei, ca și la cel al macroistoriei, la polifonia valorilor și la integrarea vocilor de acasă în concertul universal al unei lumi fluide, permeabile, devenită ea însăși o operă deschisă, disponibilă unei aculturații continue.
Ioan Vultur
Vol. 1 Paradigma civilizațiilor insulare. Eseu despre rizomii modernității și ai postmodernității în arhitectură și arte vizuale
Leave a Reply