Chiva vorbeşte despre Boddah speriat la Bastilia

„Povestirile acestea sînt scrise într-o perioadă de, îi spun de obicei gînditorii, criză existenţială. Într-o zi m-am trezit că locuiesc într-o casă în spatele căreia e un cîmp cu o pădure mai în spate şi că ştiu cine sînt şi ce e cu mine pe lume. Psihologia, locul în care s-au strîns toţi şarlatanii, cum îi place unui prieten să spună, dă o conotaţie pozitivă unui astfel de moment – dar el nu are nici o conotaţie. Ce te faci dacă îţi dai seama cine eşti şi eşti doar o meschinărie? Are doar siguranţă şi linişte multă, neutră moral. Povestirile de aici au rămas în zona nervilor rupţi, în care se vorbeşte ca atunci cînd ai febră sau ca într-o piesă de Tennessee Williams. Cîteva sînt despre crunta singurătate, şi măcar despre asta pot vorbi, pentru că în spatele casei mele e un cîmp cu o pădure mai în spate, altele despre copilărie, pentru că, se ştie, persoanele rupte se gîndesc mult la copilărie, pentru că-s frenetice şi rupte, în fine, în altele mi-am îndreptat atenţia spre lucrurile mai nobile din lumea asta, anumiţi cîini. Sînt, oricum, povestiri americane, pentru că un prieten care tîrăşte o katana după el toată ziua prin lume mi-a spus că sînt cel mai american dintre scriitorii români. Cît te încălzeşte situaţia ta între scriitorii români cînd eşti într-o casă cu un cîmp în spate din care latră noaptea vulpea şi o pădure mai în spate…” (Ionuţ Chiva)