Cătălin Dorian Florescu colindă România cu noul său personaj „Zaira„, din cartea cu acelaşi nume, deja vândută în peste 26.000 de exemplare în ediţiile germane. Scriitorul german de origine română, emigrat pe timpul comunismului în Elveţia, trăieşte absolut din operele sale literare. Zilele acestea se află în turneu de promovare, prin diferite oraşe ale ţării, cu ultimul său roman. S-a inspirat din viaţa unor fiinţe din Banat care au avut ceva excepţional de zis în comunitatea lor şi care au ştiut să-şi spună povestea. Dacă penultimul personaj care a făcut un rol de excepţie în Maseurul orb, Ioan Timiş Palatinuş, a plecat de curând la ceruri, avea doar 57 de ani, fiind un filosof cu tarabă de cărţii la Moneasa, Zaira Manta, din stea de teatru a ajuns stea de literatură. Ea a povestit reporterului „Evenimentului zilei”: „Dacă era să fie biografie, nu mi-ar fi convenit. Deşi cartea e foarte scandaloasă. Ai să citeşti şi ai să te îngrozeşti. Sunt o aventurieră şi cam trăsnită”, spune cu un zâmbet cochet personajul trecut de o anumită vârstă. „A fost în soarta mea să inspir o carte şi nu a fost nimic programat”, îşi continuă firul poveştii Zaira.
În 2005, scriitorul Robert Şerban voia să-l ajute pe Cătălin Dorian Florescu să găsească subiect pentru un roman, motiv pentru care a aranjat o întâlnire cu poetul Traian Dorgoşan. „Am ajuns, s-au făcut prezentările, Cătălin, foarte gentil, a întrebat ce consumăm. Eu am cerut un suc de portocale, dar rebelul meu poet a cerut o votcă. Şi probabil Cătălin, care voia să îl cunoască, avea teamă că votca aia o să-i împrăştie gândurile, a zis că nu se poate. Rebelul parcă a fost înţepat cu o sabie, s-a ridicat de pe scaun şi a şters-o. Rămăseserăm doar noi doi. Eu foarte jenată şi disperată, întrebându-mă „şi acum ce te faci Zaira, cum o repari?”, îşi aminteşte femeia.
Zaira s-a născută într-o familie de moşieri din Gorj. Numele i l-a ales o mătuşă, după ce, într- o călătorie cu Orient Expresul, a cunoscut o familie de iranieni. „Când m-am născut, la şapte luni, ea mi-a pus numele, pentru că, zicea, aveam ochii două linii de supărare – eram supărată pe mama că mă strângea în corsete”, îşi aminteşte Zaira Manta.
La 18 ani, s-a măritat cu iubitul din copilărie, Iancu, şi a renunţat la Institutul de Teatru, deşi intrase pe primul loc. Pe lista iubirilor oficializate au urmat un critic muzical, un actor, un om de cultură, cel al cărui nume încă îl poartă şi cu care s-a stabilit, în 1968, la Washington. După destrămarea căsătoriei lor, a revenit tot mai des la Timişoara, unde o aştepta iubirea „amânată”, cu poetul Traian Dorgoşan.
Personaj de carte („Der blinde Masseur“, Cătălin Dorian Florescu), dar şi de film („Văzduh“ în regia lui Robert Şerban), Timiş a pregătit cu succes tineri pentru Facultatea de Filozofie din Timişoara şi a organizat tabere de filozofie în Moneasa, judeţul Arad.
„Văzduhosu“ (omul care vede cu duhul), cum era Timiş poreclit, putea fi văzut în fiecare zi în piaţa principală din staţiunea Moneasa, în faţa unei tonete din lemn plină de cărti. „Obiectivul meu nu e să fac bani din cărţi. Am vrut să demonstrez că atunci când librăriile mor la oraş, eu pot să fac treaba la ţară. Cât despre furat, nu îmi e teamă. Cine fură cărţi în ziua de azi? Dacă aş vinde alcool, ar fi altceva“. Întrebat de cum i-a venit ideea să deschidă o minilibrărie printre multe alte tarabe pline de kitsch-uri, Ioan Timiş Palatinuş a declarat: „Hotărâtoare pentru a face librăria au fost câteva cuvinte ale lui Gabriel Liiceanu, rostite într-o emisiune la Radio Europa Liberă, în ’90. Trebuie să-i dăm poporului român să citească ceea ce i s-a oprit să citească, a spus filozoful. La fel ca Liiceanu, şi eu am considerat că pot să ajut oamenii să se apropie de lectură.Cartea e comoară, pentru că la început a fost cuvântul“
Cătălin Dorian Florescu s-a născut la Timişoara, în 1967, iar de la 15 ani trăieşte cu familia la Zürich, în Elveţia. Romanul de debut, „Vremea minunilor” (Editura Pendo, Zürich, 2001) a fost distins cu Premiile „Pro Helvetia” şi „Hermann Lenz”, „Cartea de Limba Germană” a anului din partea Fundaţiei Elveţiene Schiller, „Cartea anului” în oraşul Zürich (2001), Premiul „Chamisso” al Academiei din Bayern (2002) şi Premiul „Anna Seghers” (2003).
La Editura Polirom au apărut „Vremea minunilor”, „Drumul scurt spre casă” şi „Maseurul orb”, toate romanele fiind inspirate de personaje reale.
Pare o carte interesantă, cu personaje pitorești. Din articol scriitorul acesta pare să aibă ceva în comun cu realizatorii emisiunii Garantat 100%, ceea ce nu e rău deloc 🙂