De Ioana Dăuș
Vampiri şi vârcolaci, zâne şi vrăjitori, demoni şi războinici cu sânge de înger îşi dispută rolurile în seria “Instrumente mortale”, carte a Cassandrei Clare, publicată de editura Leda şi tradusă de Cristina Jinga, fiind o serie compusă din şase romane încadrate în categoria urban fantasy.
Acţiunea se concentrează în jurul unei specii de hibrizi, jumătate oameni, jumătate îngeri. Se numesc Vânători de umbre (Shadowhunters), iar misiunea lor este să apere lumea de demoni şi să păstreze ordinea printre repudiaţi (Downworlders). Ca în orice poveste de aventură, ordinea prestabilită este ameninţată de antagonistul Valentine Morgenstern, care doreşte să preia conducerea Vânătorilor de umbre şi să extermine celelalte creaturi — un fel de Hitler al lumii fantastice. Personajul principal este Clary Fray, o adolescentă de şaisprezece ani care descoperă partea ascunsă a lumii – cea în care toate basmele sunt adevărate, iar monştrii la fel de reali ca oamenii – cât şi pe Vânătorii de umbre. De-a lungul poveştii, Clary îşi dă seama că ea însăşi este un Vânător de umbre.
“Oraşul de sticlă” este a treia carte din serie. Este structurată în trei părţi – Scapără scântei (nouă capitole), Stelele strălucesc întunecat (şase capitole) şi Calea spre rai (cinci capitole) – şi se încheie cu un epilog.
Perspectiva narativă este heterodiegetică, naratorul omniscient. Autoarea rămâne în mintea unui singur personaj pe durata întregii scene şi trece la un alt personaj când scena se schimbă, permiţând cititorului să cunoască mai bine fiecare personaj (chiar şi antagoniştii sau personajele episodice) şi să vadă acţiunea prin ochii acestora. Din acest motiv, toate personajele Cassandrei Clare sunt vii, animate şi credibile. Fiecare are povestea sa. Cititorul se poate regăsi în măcar unul dintre ele. Totodată, acest tip de perspectivă îi permite autoarei să urmărească mai multe fire narative, menţinând astfel atenţia şi interesul cititorului. Stilul este informal, iar vocabularul, simplu şi de actualitate – pe gustul audienţei vizate. Conversaţiile sunt presărate cu umor, sarcasm şi chiar insulte inofensive, personajele neratând nicio ocazie să se tachineze unele pe celelalte. Autoarea face, de asemenea, referinţe la cultura pop, jocuri video şi benzi desenate japoneze.
Din punctul meu de vedere, această carte este cea mai plăcută din întreaga serie. Poate şi pentru că este cea de mijloc; misterele din cărţile anterioare se rezolvă, toate întrebările primesc răspuns şi totul se leagă în sfârşit. Spre deosebire de primele două cărţi, ale căror sfârşit prevesteau evenimentele cărţilor următoare, epilogul acestei cărţi încheie toate conflictele, oferind un factor al imprevizibilului următoarei cărţi.
Decorul se schimbă, acţiunea mutându-se din New York în Idris, ţara Vânătorilor de umbre. Cititorul descoperă alături de Clary adevărata lume a Vânătorilor, învaţă despre cultura lor şi află cum se desfăşoară viaţa lor atunci când nu luptă cu demoni.
Numărul personajelor creşte, unul mai divers decât celălalt, iar personajele deja introduse încep să evolueze, se maturizează. Diversitatea este încă un punct forte: există reprezentanţi ale minorităţilor, atât rasiale (Magnus Bane – jumătate olandez, jumătate indonezian; Maia Roberts – afro-americană; Raphael Santiago – latino-american), cât şi religioase (Simon Lewis – evreu) şi sexuale (Magnus Bane, Alec Lightwood, Aline Penhallow, Helen Blackthorn). Întreaga serie a Cassandrei Clare este un simbol de solidaritate faţă de persoanele care sunt persecutate pentru ceea ce sunt şi care încearcă să-şi găsească o identitate. Acest lucru i-au adus autoarei iubirea şi respectul a mii de tineri din toată lumea.
În ceea ce priveşte tema iubirii, autoarea îmbină armonios acţiunea cu dramele amoroase. Subiectul poveştii este afectat de relaţiile romantice dintre personaje, dar şi invers. Este o carte potrivită atât pentru amatorii de iubiri eterne, cât şi pentru cei care preferă acţiune în loc de pasiune.
Un posibil aspect neplăcut al cărţii este ritmul narării: la început totul decurge lent, timpul pare să treacă greu, iar evenimentele nu au un impact puternic, însă spre sfârşit naraţiunea parcă o ia abrupt la fugă; au loc multe lucruri în acelaşi timp, iar personajele parcă se străduie să resolve totul până se scurge nisipul dintr-o clepsidă. Este o problemă subiectivă ce ţine de preferinţele fiecăruia, însă există riscul ca cititorul să-şi piardă interesul până să ajungă la punctul culminant şi deznodământ.
Întreaga serie Instrumente mortale este o alegere perfectă pentru tinerii pasionaţi de fantastic şi supranatural, iar Oraşul de sticlă are doze potrivite de acţiune, suspans, dramă şi umor.
Leave a Reply