De Marius Ghilezan
Dacă ar fi să-i cauţi lui Carlos Ruiz Zafon prin dicţionar un cuvânt care prin simplitate să-i definească arta literară, acesta nu cred că ar putea fi altul decât „minuţiozitatea”. În „Prizonierul cerului” (2011), cel de‑al treilea volum din ciclul de romane început cu Umbra vântului şi Jocul îngerului, intriga este condusă ca pe o ţesătură de dantelă. Citind şi urmărind misterul din Cimitirul Cărţilor Uitate, aflat în centrul vechi al Barcelonei, am remarcat cât de pedant îşi conduce acţiunea spre un deznodământ care doar în ultima pagină se va releva. Sigur că aşa cum ne-am obişnuit, povestea începe într-o mică afacere de familie. Prin 1957, în plină dictatură franchistă, tânărul Daniel Sempere, în lipsa tatălui plecat să aducă o serie de zorzoane pentru vitrina anticariatului lor, se trezeşte cu un personaj misterios. Acesta vrea să cumpere unul dintre cele mai preţioase volume din magazin, ţinut sub cheie, o ediţie frumoasă, cu ilustraţii unice, din Contele de Monte‑Cristo şi să-l dăruiască colegului acestuia, Fermín Romero de Torres, devenit între timp personaj.
Din acest moment începe fascinanta poveste a lui Fermin (tot mă gândeam la Firmin, celebrul şoarece de bibliotecă). Căzut la închisoare pe un motiv oarecare, are în David Martin un protector de nădejde. Cel din urmă, scriitor cu talent, ar fi fost la rândul său protejat de directorul teminţei, pentru motivul că l-ar fi putut scoate în lume cu scrierile sale necitite de nimeni. Fermin joacă rolul turnătorului care nu toarnă nimic. Îşi ajută camarazii din celulele regimului extrem de autoritar.
La fel ca şi la Orhan Pamuk, povestea suferă de o plăcută miniaturizare a detaliilor care compun scena, fără ca autorul să-şi prezinte opţiunile sociale. Evident, la fel ca şi în comunism, leprele ajung hiene şi apoi conducători de faimă. Dacă există vreo similitudine cu epoca tristă a României este că noii stăpâni ar dori să li se şteargă toate crimele pentru a apărea bebeluşi.
„Părea să tindă spre existenţa cenuşie şi amară a mediocrilor pe care Dumnezeu, în nesfârşita-i cruzime, i-a binecuvântat cu delirul grandorii şi orgoliul titanilor” Un fel de le-a luat Dumnezeu minţile. Cât de tonic şi de original scris…
Sigur că victimele îşi caută mereu călăii, iar petele trecutului nu dispar din ţesăturile sociale, oricât ar cârpi revoluţiile. Dacă mai tânărul erou al cărţii e mai pornit spre ofensivă, Fermin, la fel ca Mircea Vulcănescu, cere clemenţă viitorimii: „Să nu ne răzbunaţi!”
Precum şi în celelalte cărţi, Zafon nu pierde „lestul de pradă” în goana după acţiune, ci se întoarce meticulos şi pedant pentru a recupera orice fir care leagă trecutul de prezent. O fascinantă lecţie morală, într-un volum care doar pentru amatori ar părea demnă de literatura poliţistă. Oricum, parcă aşa se spune, criminalul se întoarce la locul crimei, aşa cum scriitorul pedant la capcanele bine ticluite. Zafon demonstrează la o vârstă tânără că poate fi un mare povestitor.
Scriitura sa are nu numai vervă, dramă, ci şi un conţinut novativ şi interpretativ de fineţe.
Adauga in cosul de cumparaturi.
Leave a Reply