De Alexandru Cristian
Literatura şi istoria s-au împletit în mod fericit de-a lungul timpului. Nu există istorie fără literatură şi invers. Marii scriitori pot fi observatori fini ai fenomenului istoric, de exemplu Tolstoi sau Sienkiewicz. Destin sau hazard, istoria ridică această dilemă şi nu ne lămureşte sau poate nu trebuie aflată, multe sunt enigmele pe care nu le vom şti niciodată. Mulţi istorici îşi spun în secret o întrebare Dacă războiul era câştigat de..? Dacă nu murea prinţul moştenitor…? si multe alte interogaţii pline de regret sau de speranţă. Aceste întrebări sunt începutul construcţiei unei istorii contrafactuale. Nu vom şti niciodată ce a fost cu adevărat sau ce putea să fie în prezent dacă o mică rotiţă din angrenajul istoriei universale se învârtea în sensul opus de până acum.
Este ciudat să observi cum un mare romancier poate fi şi un mare dramaturg, Carlos Fuentes a reuşit acest lucru în piesa de teatru Toate pisicile sunt negre(Todos los gatos son pardos). De ce este ciudat? Nu pun la îndoială talentul unui mare romancier, ceea ce vreau să subliniez este viziunea creaţiei, un romancier are o dorinţă de a prezenta mai amplu un fapt, o stare, o situaţie pe când un dramaturg nu se poate ajuta de elemente descriptive de aceea trebuie să concentreze stări, trăiri şi diferite imagini în cuvintele pline de subiectivitate ale personajelor. Teatrul lui Fuentes este unul profund, care ne interoghează asupra rostului nostru în destinul acestei lumi. Stilul romancierului este scos în relief prin dorinţa de a descrie împletită admirabil cu forţa teatrală, expresia unui fapt, acţiuni, situaţii într-un dialog scurt.
Piesa de teatru este o scurtă epopee despre cucerirea Mexicului aztec de către spanioli. Fuentes ridică prin construcţia sa şi întrebări contrafactuale extrem de bine ascunse în scenele piesei. Moctezuma, regele Mexicului, este cuprins de la începutul piesei până la sfârşit de un presentiment nefast, cerul luminos al domniei sale se va întuneca de norii aduşi de un vânt străin. Prezicătorii îi spun că de pe mare zeul suprem Quetzalcoátl va ajunge pe mare, adus de mari corăbii luând forma unui bărbat cu faţa albă şi cu barbă, însoţit de alţi bărbaţi asemănători. Materializarea zeului este un fenomen unic în istoria lumii, un zeu care este inefabil, greu de atins, un duh, ia forma unui om pentru a acţiona ca un om în virtutea corectării destinului omenirii. Aici Fuentes subliniază o credinţă veche, reîntoarcerea zeului suprem. În toate religiile lumii zeul se întoarce, creatorul vrea să-şi privească îndeaproape creaţia, să o prefacă prin intervenţie directă, să o transfome în ceva asemănător crezului său. Lumea, va mai putea fi ea liberă odată cu intervenţia zeului? Liberul arbitru este tratat de Fuentes ca un atribut sacru al omului dar care poate fi înfrânt doar de cel care i-a dat viaţă, Demiurgul.
Cele trei acte ale piesei ne înfăţişează un tablou plin de viaţă al istoriei cuceririi Mexicului, plină de mituri, întrebări, trădări şi magii. Marina sau Malintzin este Femeia, iubita aztecă a lui Cortés. Prototipul Selenei este prezent în marile poveşti cosmogonice, femeia poate să formeze o nouă lume unindu-şi forţele cu Helios, bărbatul, soarele ce ziua încălzeşte şi noaptea dă lumina lunii care cu razele ei calde şi materne protejează omenirea de-a lungul istoriei. Cortés şi Marina pot fi comparaţi cu Adam şi Eva din ei s-a născut poporul mexican, măestria lui Fuentes readuce în istoria ţării sale povestea naşterii omului. Prin această subtilă comparaţie, autorul îi dă Mexicului un statut universal şi identic cu restul civilizaţiilor născute pe acest pământ dar într-un timp diferit. Marina “l-a făcut zeu pentru azteci şi i-a dat totul când el avea nimic” , vorbele acestea spuse chiar de Malintzin(Marina în limba cuceritorilor) ne cutremură. Dorinţa ei de a da naştere unei lumi este comparabilă cu dorinţa mamei Terra de a naşte viaţă sau cu dorinţelor zeiţelor-mamă ale religiilor antice.
Finalul piesei este demn de o tragedie, Moctezuma supremul conducător al Mexicului este înlănţuit de noii săi conducători, nişte bărbaţi cu faţa albă şi barbă. Forţa marelui Tlahtoãn(rege) al Mexicului este cea a unui om care ştie că istoria îl va răsplăti pentru efortul de a salva o civilizaţie: “ Moctezuma… va fi întotdeauna stăpânul Mexicului” Cortés nu a avut nimic, Moctezuma a avut totul până şi înfrângerea spune admirabil autorul.
Istoria îşi are judecata ei, se spune că istoria îi ţine minte pe învingători iar cei învinşi se duc în colţul uitării. Dorinţa unui om este mai puternică decât istoria. Deşi a fost învins, dorinţa lui Moctezuma de a salva fascinanta lume aztecă a rămas o amintire veşnică pentru poporul mexican ce nu îşi reneagă trecutul. Istoria literaturii va ţine minte că undeva, în lume, la un birou oarecare un om a reînviat aceste mituri, a dat istoriei ce este al ei şi Mexicului ce i-a aparţinut, acel om a fost Carlos Fuentes.
Ca un modest omagiu adus marelui scriitor pot spune că această piesă de teatru este admirabilă pentru forţa istorică şi pasiunea ce irumpe din paginile ei, cel mai mare romancier al Mexicului în secolul XX a dat lumii o piesă de teatru care cuprinde în trei acte zilele cuceririi Mexicului, secolele de transformare a Imperiului Aztec în Mexicul actual şi milenii de aşteptare pentru reîntregirea Imperiului Aztec şi a visurilor Tlatoanilor, un Mexic etern. Eternitatea desăvârşită va fi când timpul şi istoria nu mai există adică la sfârştiul veacurilor. Poate într-un uitat colţ al Timpului se va şti că istoria şi literatura au construit această lume ce nu a fost niciodată pe deplin a noastră dar care a creat sentimentul care a învins moartea, dragostea.
De acelaşi autor
Adauga in cosul de cumparaturi.
Leave a Reply