“Trăia, se întorcea încet-încet la mine.”
Citind Constancia, începând cu primele pagini mi-am dat seama că Fuentes este un scriitor serios (l-am ocolit de prea multe ori până astăzi, din diverse motive preconcepute), creator de adevărate enciclopedii miniaturale ale sinelui. Constancia este o poveste stranie, în care coordonatele logicii realiste ale vieţii şi accentele ei enigmatice se regăsesc într-o naraţiune greu de explicat. Cartea face trimiteri la câteva dintre cele mai importante teme ale literaturii: dragostea, moartea, regăsirea; stranietatea pune în oglindă fiinţa ca pe o regulă a suferinţei obişnuite, în care raţiunea e excepţia, nu regula – cum va spune prozatorul spre sfârşitul cărţii. Constancia nu oferă niciun răspuns. Naraţiunea se rezumă la o serie de adevăruri aşezate pe margine şi începe să se basculeze pe măsură ce se apropie de finalul ambiguu. Istoria zilei de ieri nu înseamnă trecut, ci o sursă de temeri şi un argument în favoarea aflării adevărului care stă îngropat în registre imposibil de găsit. Teroarea pierderii dragostei înseamnă moarte.
Un roman care vorbeşte despre nevoia de clarificare şi asumare a unui sine, după ani grei încercaţi de războaie şi Holocaust. Niciun mister nu poate fi cât de cât aflat, “soluţia enigmei este o altă enigmă.”
O concluzie posibilă? În spatele oricărei poveşti de dragoste se ascunde un adevăr care cutremură.
De acelaşi autor
Leave a Reply