În lumea romanului lui Boris Vian nu există distincţii nete între oameni, animale, plante şi obiecte. Universul său ascultă de alte reguli. Lumina se lichefiază, din robinete ies ţipari şi păstravi, soneria se desprinde din perete pentru a-şi anunţa proprietarul, geamurile au fontanele care nu se închid, pasagerii se urcă în automobile fără roţi, dar cu picioare vibratile, şoarecele are conştiinţă iar camera se-ngustează până la dispariţie.
Toate elementele participă, în Spuma zilelor, la cea mai frumoasă poveste suprarealistă de iubire, amestec alchimic de poezie, fantezie, muzică, umor, cruzime şi tragism. Colin e un tânăr bogat care iubeşte jazzul şi pentru care a munci ca să-ţi câştigi pâinea înseamnă a deveni egalul maşinii. În plămânii lui Chloe, dragostea lui, creşte un nufăr şi doar prezenta altor flori poate stopa boala. Averea lui Colin se topeşte văzând cu ochii şi trebuie să muncească pentru a-i putea aduce ei mereu flori. Cu surâsul lui de tânăr, ironic şi impertinent, Vian ne spune în fiecare rând al Spumei zilelor că despre iubire nu se scrie în limbajul realităţii imediate, ci doar cu mijloacele fantasticului.
de acelaşi autor:
Leave a Reply