De Marius Ghilezan
Titlul volumului, apărut iniţial la Editura T, iar din 2008 la LiterNET.ro (se poate citi PDF, aici), Bunicul s-a întors la franceză, provine din numele unei istorisiri dintre cele opt publicate. Putea să se numească mai trandy: Lumea ta, rock şi parfum de guave, dar autorul nu caută să şocheze, nici să impresioneze prin artificii. Poveştile sale curg şi se pot asculta la gura sobei. Dacă e ceva remarcabil în proza lui Bogdan Suceavă este acea detaşare a autorului faţă de contextul istoric şi politic, de parcă nu l-ar interesa. O fină atitudine scriitoricească. Comunică mesaje doar prin vocile personajelor sale, care uneori nici nu au nume. Evocă simplu cu adevărată forţă de povestaş despre nebunul de la oraş cu Rubik-ul său, care şi-a pierdut într-un accident câinele, fiind dat dispărut de familie, dar lui nu-i pasă, despre profesoara care fuge de boală prin muncă şi refuză avansurile bărbaţilor, despre băiatul care îi vorbea iubitei prin descoperirile lui Tycho Brache. O adevărată încântare. În volumul Bunicul se întoarce la franceză, nostalgicii „epocii de aur” pot să se regăsească în drama tovarăşului Tudor Bistreanu, cu o nevastă nebună şi o poziţie politică periclitată de aceasta, iar cei după vremurile interbelice, opuse celei descrise, un caracter puternic de bătrân, rămas singur, din întreagul său comandament de luptători anticomunişti, încredinţat că trebuie să-şi încheie misiunea onorabil. Mai rar o poveste atât de închegată despre principii. Ironia fină a autorului se poate citi printre rânduri. Familia acestuia se preocupa de starea lui de sănătate, mai mult decât de misiunea sa istorică. „Dar nu munca e problema, bunicule!“, zise Matei. „Nu mai suntem tineri, trebuie să ne îngrijim.“ „Onoarea mea, a maiorului în retragere Aristide Ioan, decorat la Odessa în 1942, după atâţia ani de reproşuri şi deziluzii, poate fi salvată. Am o promisiune şi acum mă ţin de ea.“ Şi promisiunea era că i se vor publica mărturiile de 900 de pagini. Editurul, poate pentru a scăpa de el, i-a spus că „având în vedere importanţa lucrării, trebuie să vină cu ea în limba franceză”. Omul la 80 de ani – pentru care cuvântul era cuvânt – s-a pus la scris în limba franceză. După câteva luni a ajuns cu manuscrisul la editură. Moartea sa de pe banca din parc e simbolică.
Povestea din finalul volumului pare decupată din alt film. Notele lui Mihai Văleanu sunt ale unui reporter. Nimic scriitoricesc în scrierea ultimă: „Descompunerea patriei în particule elementare.” Cartea are personaje puternice, merită citită.
De acelaşi autor:
Leave a Reply