Cartea dragostei este cel mai frumos volum de versuri pe care l-am citit în ultimul deceniu. A fost o mare surpriză să primesc acest dar de la Bogdan O. Popescu, autor pentru care am avut mereu multă preţuire, dar care, de data aceasta, s-a întrecut pe sine. Cartea este un epitalam fermecător, gingaş, pasionat şi inocent, animat de o inventivitate pe centimetru pătrat care-i concurează pe Arcimboldo, pe Disney şi pe Miyazaki. Rareori cuvintele mari ale poeziei au fost luate mai în serios, rareori, de asemenea, un poet a avut atâta curaj în folosirea registrului minor, sunetelor flajeolate, diminutivelor ca să dea căldură şi credibilitate poemelor.
Construit pe cadrele de oţel ale hexagramelor din I Ching, care-l piaptănă şi-l disciplinează, poemul curge totuşi liber, imprevizibil, aglutinând într-un basm arhetipal măruntul univers domestic construit cu migală de prinţesă luo na în aşteptarea alesului ei şi neînfricatele fapte de vitejie ale prinţului shangdi di liwu în drumul său lung, întortocheat şi eroic către patul nupţial. Cei doi sunt, până la urmă, ovulul rotund ca un soare, opulent şi baroc, încremenit în culcuşul său „din trei atlazuri“, şi spermia aflată în continuă căutare, atrasă de feromonii dulci ai feminităţii.
Poemul aglutinează nu numai sute de fiinţe inventate, zeci de locuri mirifice care se perindă ca într-un joc video, ci şi citate culturale din sfere foarte diferite, fără vreo eroare de gust şi fără stridenţă. E ciudat cum povestea orientală se îmbină fără fisură cu cele mai frumoase poveşti biblice de iubire, precum cea dintre Ruth şi Boaz, şi cu alte aluzii culturale aparent divergente.
Cu toate aceste straturi de consistenţe şi savori diferite, asemenea celor dintr-un tort de nuntă, poemul lui Bogdan O. Popescu rămâne totuşi o scriere contemporană, incluzând discursuri alternative ale unei femei şi ale unui bărbat din lumea de azi, cu temeri, tristeţi, plictiseli şi rutină, dar mai presus de ele cu o neobişnuit de sinceră deschidere a unuia spre celălalt.
Leave a Reply