Tema şi-a găsit autorul, chiar dacă Oskar Pastior, eroul cărţii moare înainte ca această carte să fie scrisă. Hertha Müller i-a Premiul Nobel după o prestigioasă carieră în Germania şi în lume.A venit şi a plecat din Bucureşti, a dat interviuri, a povestit cîte ceva despre viaţa ei, cărţile ei, despre oamenii ce alcătuiesc această lume. A contrazis, a iritat, ne-a pus pe gînduri, ne-a obligat să nu mai moţăim resemnaţi şi neîncrezători în noi înşine. Neantul şi valah şi fatalitatea mioritică au primit un îndemn la luciditate şi energie din partea unei femei legate de România mai mult decât spun scrierile ei. Prezenţa şi prestaţia de pe scena Ateneului Român ne-a impresionat la fel de mult ca şi romanul “Leagănul respiraţiei”. O sală plină pînă la refuz – cu tot caimacul elitei culturale româneşti înghesuit rânduri, rânduri, ca la demonstraţiile de 1 Mai şi 23 August – a fost martora unei frumoase lecţii de modestie şi demnitate intelectuală. Hertha Müller a dovedit că poţi fi o mare scriitoare şi fără să-ţi dai fustele peste cap. Că poţi fi vedetă mediatizată şi să rămâi un om normal şi să gândeşti/simţi şi pentru alţii. Că poţi să trăieşti ca un om liber, dacă ai propria conştiinţă liberă de orice servituţi. A răspuns exemplar provocărilor care au tot vrut s-o atragă pe nisipul mişcător al altor opţiuni şi compromisuri de uz intern. Figura n-a ţinut, Hertha Müller a ţinut radicalismul etic la cote înalte şi a respins şmecheria de tip Carul cu bere. Mai lasă Mitică, mai lasă Costică, ne înţelegem şi ne descurcăm până la urmă. E adevărat, ne-am descurcat aici mereu, între Dunăre şi Carpaţi, dar preţul descurcărelii a fost mare. Lipsa de angajare politică a intelegenţiei româneşti şi compromisul de care ne-am lasăt seduşi ( au profitat mulţi de pe urma sistemului, zicea neted Hertha Müller , după ce pomenise deja de viaţa de căcat – pardon, dar totuşi pentru prima oară pe podiumul Ateneului Român se aude o vorbă cunoscută şi mult utilizată în scatofagia mioritică) au făcut posibile ororile sistemului comunist din România.
Ca o ironie, critica dnei Herta Muller, vizand asa-zisa rezistenta prin cultura si Imposibila Lustratie a securistilor este identica celei exercitate de Paul Goma din exil si oarecum tine loc prezentei acestuia la Ateneu acum cand implineste 75 de ani. Ar fi nedelicat ca o intelectualitate care nu si-a occidentalizat inca Biblioteca Nationala, ridicata de Ceausescu in 1986-1989, sa se grabeasca a riposta cu un embargo Adio, Doamnă Herta Muller!
Imi place sa cred ca amaraciunea doamnei Hertha Muler ar fi fost si mai mare daca ar fi trait in mijlocul conationalilor (un popor atat de cult, de educat, de disciplinat), pe vremea lui Hitler. Dar asa romanii (o populatie in care ajoritatea inca mai crede ca soarele se invarteste in jurul pamantul, striga „moarte intelectualilor” iar parlamentul huiduie ideea condamnarii comunismului) au sansa sa se priveasca intr-o oglinda in care isi vad intreaga uraciune sufleteasca. Asta, chiar daca ne umileste si ne supara, poate ne va folosi. Multumim, Hertha Muler..