Pentru generaţia ‘46, Valeriu Anania rămâne un mit şi o enigmă. Mai întâi ca reprezentare idealizată a rezistenţei prin cuvânt, apoi prin gestul neobişnuit de a-şi dărâma singur statuia ce crescuse ameninţător în conştiinţa colectivă.N-a lăsat politica să-l ia aşa cum este şi să-l folosească după bunul ei plac. A sfidat-o, inventându-şi o altă poveste, din care au dispărut larma străzii şi vuietul tribunei. Nu şi gândul răzvrătit, întors în lumea tăcerii şi a credinţei, ca izvor de iubire şi de cunoaştere. În paginile cărţii, numele lui, scris sau nu, e prezent ca un principiu de afirmare şi de atitudine a omului faţă de sine însuşi. Când adevărul e memorie şi istoria totalitate, bucuria împlinirii trecutului se face pe sine mesagerul unei vieţi pentru care gloria şi jertfa stau pe acelaşi piedestal. (AUREL SASU)
Leave a Reply