Niciuna dintre civilizaţiile trecute nu a lăsat vestigii atât de impozante şi fascinante, şi totuşi atât de puţin „omeneşti: ca cea egipteană. În Egiptul antic, arta nu era expresia lumii omeneşti. Ea era o reprezentare vie şi activă a actului creaţiei. Natura aspră şi puternică a Văii Nilului, unde se trece fără avertismente de la câmpia fertilă la deşert, unde revărsările anuale spală peisajul într-un ciclu impecabil, reînnoind viaţa, a dat formî artei egiptene.
Aceasta este în primul rând o emanaţie a divinului şi ca atare propune, cu rigoare matematică şi după canoane strict codificate, ordinea stabilită de zei. Religia era totul şi totul era religie în Egiptul antic. Arta nu are valoare estetică în această lume: ea are simbolul naturii, trebuia mai degrabă să-i surprindă esenţa decât să o imite şi nu lasă libertate de expresie individului. Lucrările care împodobesc templele, palatele şi mormintele au o funcţie magică: sunt menite să protejeze.De aceea ele nu sunt o imitaţie a naturii. Dimpotrivă, sunt creaţii de sine stătătoare; sunt vii şi omnipotente. Concepţia magică şi religioasă care i-a inspirat pe aceşti artişti-creatori poate fi încă sesizată azi, chiar dacă lucrarile au fost dusein tari indepartate de soarele fierbinte al desertului african. Dar chiar si acolo, in vitrinele muzeelor, ele vorbesc tot despre lumea naturala locuita de oamnei si creata de o divinitate care o patrunde tot mai mult. O lume unde umanitatea si arta sa sunt apogeul creatiei divine.
Leave a Reply