Editura Noi – Arta barocă

Definirea epocii baroce, înţeleasă ca ansamblu de evenimente culturale şi artistice apărute în Europa secolului al XVII-lea, este în dezbaterea critică o problemă permanent deschisă. Într-una dintre accepţiunile sale cele mai răspândite, barocul se limitează la unele aspecte ale artei secolului al XVII-lea: aflându-i punctul focal într-o Romă exuberantă, el bulversează proporţiile şi armonia statică a renaşterii – deja busculate şi ameninţate încă din secolul anterior de către manierism – instaurând linia curbă, mişcarea stranie a formelor, îndrăzneaţa optică trompe-l’œil, expresivitatea teatrală. Bernini, Borromini, Pierre de Cortone şi Rubens sunt – alături de alţii – exemple hotărâtoare ale barocului.
Cu toate acestea, pe lângă aceste expresii de mare efect, arta secolului al XVII-lea propune şi soluţii foarte diferite prin pictura naturalistă a lui Caravaggio, dar şi prin „clasicismul” unor Carraccis şi Poussin, prin pictura intimistî a lui Vermeer, precum şi prin registrele picturale Rembrandt şi Velasquez.

Reflectare ale evenimentelor sociale, politice, religioase, culturale şi ştiinţifice care bulverseazî profund lumea europeană, barocul născut pe scena italiană graţie mecenatului Bisericii şi al puternicelor case principiare, se îmbogăţeşte cu o nouă splendoare în Spania, Franţa, Ţările de Jos şi în restul lumii, in Europa precum şi în Lumea Nouă. El suscită totodată interesul crescut al noilor mecena şi colecţionari, urmând noile căi ale muzicii, literaturii şi artei dramatice. La începutul secolului al XVIII-lea, evoluţia barocului matur asistă la naşterea, în Franţa, a rococo-ului, care se va raspândi apoi în restul Europei: acest stil adoptă forme uşoare, apropiate de arabesc, de culorile elegante şi luminoase, atât în pictură, cât şi în sculptură şi arhitectură. Subiectelor tipic eroice sau sacre le sunt preferate temele legate de lejeritatea vieţii aristocrate sau chiar scenele de gen, tratate pe un ton vesel şi frivol, dar şi amprentate de simplitate. Watteau, Fragonard, Boucher, Canaletto, Tiepopo si Bellotto sunt numai câţiva reprezentanţi ai acestui stil pictural, în timp ce arhitectura se deschide către rococo printr-un Neumann, autorul magnificei reşedinţe de la Wurzburg.