De Marius Ghilezan
Miraculos. Fără exagerare, acesta este atributul romanului “Zaraza.” Câtă lume mai ştia până la apariţia acestui volum memorialistic de viaţa dizeurului Cristian Vasile, autorul celebrei melodii, cântată şi azi? Încă din Evul Mediu – se cunoaşte – că epopeile memorabile şi eroii lumii nu pot fi nemuritoari fără scribi pricepuţi. Andrei Ruse e un cronicar de modă nouă care dă viaţă unei epoci măiestoase, unei generaţii fericite a intelectualităţiii române, poate cele mai fericite din istoria României – cum avea să califice Mircea Eliade generaţia Kriterion, prin urcarea pe scenă a unui personaj extraordinar, sensibil, galant, amorezez de serviciu, altruist, dar tragic deopotrivă.
L-am acuzat pe nedrept pe Andrei Ruse de hipsterism (acea falangă a neomarxismului). Savurând dantelăria arhitecturii compoziţiei dramatice din epoca Zarazei, am observat, printre rânduri, admiraţia sa faţă de ţinuta democratică a corpului social interbelic, departe de orice extremism, fie legionar, fie comunist., pentru că „oriunde s-ar fi dus lumea, cerul rămânea la fel.” În toată textura textului aduce un elogiu libertăţii.
Personajul Cristian Vasile nu e altceva decât întruchiparea literară a destinului poporului român. Nu exagerez. Plin de talent, dedicat profesiei sale, extrem de inteligent, românul îşi consumă propria decădere, impusă de alţii. Extrem de rezistent, personajul colectiv al cărţii lui Ruse nu se prăbuşeşte din cauze fiziologice, din boala de ficat, ci din agresiune străină spiritului său blând, îngăduitor şi fermecător în puritanismul său ingenuu. Pare nevinovat, din cauza viselor sale şi a lipsei ancestrale de forţă de apărare.
Cartea lui Ruse nu e vindicativă – şi aici meritul autorului – e un elogiu adus unei epoci, în care orice tânăr înzestrat cu talent putea cuceri lumea, fie el venit din Brăila. Azi nu s-ar mai putea repeta isprava de viaţă a unui torent muzical, cum avea să fie Cristian Vasile, ce a sedus până şi orgoliul unui occident zidit în tabieturi şi stiluri aristocratice.
Pe vremea aceea Bucureştiul era comparabil, ca stil de viaţă, oricărei capitale europene. Ştiu că bunica mea dinspre mamă mergea în vacanţe la Cannes sau la balurile vieneze. Mi-ar place să găsesc români care să meargă la Paris şi să le spună republicanilor francezi, asemeni personajului din carte: “mi-am plimbat mâinile pe cuţitul ghilotinei (din Conciergerie) şi am avut senzaţia stranie că îmi plimb degetele pe gâtul catifelat al reginei.” Şi Cristian Vasile, chiar şi-a iubit regina. Pe Maria.
Fără a dori să dea o palmă contemporanilor, autorul oferă o lecţie despre cât de importantă sunt perseverenţa şi lucrul bine făcut. Comunismul ne-a îndepărtat de aceste deprinderi, iar fiinţa naţională arată la ecograf ca un organism în derută. Creatorul Zarazei nu a abdicat de la condiţia sa de dizeur de tango, indiferent de mode sau instrucţiuni publice. A căzut, s-a ridicat, prin propriile-i forţe. El a revenit mereu, chiar din gropile de noroi, în lumea sa unde a făcut artă. Din carte nu lipseşte şi umorul. Fernic, prietenul lui Cristi, a cerut ospătarilor să fie arestaţi pentru că „au trădat arta!” Spre mirarea acestuia, el a insistat: “Mai mult decât atât, vreau să fiu închis pentru amor cu trădătorii de patrie. (…) Cât am preacurvit în gând despre iubitorii de patrie.” Cât este de clar afrontul? Pentru prietenii lui Cristian patria era locul unei coexistenţe etnice durabile dintre evreii, unguri şi ţigani, iar restul erau propagandiştii religiilor moarte.
Deşi nu vreau să povestesc epopeea lui Cristi, extrem de tonică şi de dramatică, deopotrivă, ţin să remarc dorinţa autorului de a urca pe scenă din “viaţa care aşează praful” pe Ioan Pribeagu, evreul fără de care probabil personajul Cristian Vasile n-ar fi existat, la fel ca şi fascinanta “Zaraza.”
„Se caută mai mult scandalurile decât nobleţea,” parcă sună cunoscut azi, în lumea Oanei Zăvoranu şi a piţifelnicelor de cat-walk televizionist.
Dar cine a fost Zaraza? “O muză ca dintr-un vis. O ţigănucuşă elegantă, o modistă de lux, dar aşa cum n-aţi crede voi că poate exista. Cu ochii ei mari şi negri, în care te puteai pierde secole întregi. Privirea mincinoasă care îţi şoptea că te iubeşte numai pe tine şi îţi face tot corpul să tremure, iar inima ţi-o lua razna numaidecât. Zâmbetul îi era ca al unui înger, iar dacă reuşeai să o faci să râdă, aveai senzaţia că ai descoperit fericirea. Iar dacă o făceai să plângă, lumea se termina de îndată,” Aşa a descris-o răniţilor de pe front şi mai ales lui Grig, tânărul care a adormit pentru totdeauna cu gândul la ea.
Dar cum a apărut Zaraza, de unde numele ei, ce a însemnat această femeie în viaţa lui Cristian Vasile, aflaţi în carte.
Nu vreau să dezleg misterul şi etimologia acestui nume de mare rezonanţă.
Când apari senorita, în parc pe-nserat
Curg în juru-ţi petale de crin.
Ai în ochi patimi dulci şi luciri de păcat,
Şi ai trupul de şarpe felin.
Gura ta e un poem de nebune dorinţi,
Sânii tăi un tezaur sublim.
Eşti un demon din vis, care tulburi şi minţi,
Dar ai zâmbetul de heruvin.
Vreau să-mi spui frumoasă Zarază,
Cine te-a iubit?
Câţi au plâns nebuni pentru tine,
Şi câţi au murit?
Vreau să-mi dai gura-ţi dulce Zaraza,
Să ma-mbete mereu.
De a ta sărutare Zaraza vreau să mor şi eu!
Vreau să-mi spui frumoasă Zaraza,
Cine te-a iubit?
Câţi au plâns nebuni pentru tine,
Şi câşi au murit?
Vreau să-mi dai gura-ţi dulce Zaraza,
Să mă-mbete mereu.
De a ta sărutare Zaraza vreau să mor şï eu!
Adauga in cosul de cumparaturi.
Leave a Reply