De Marius Ghilezan
Povestea lui Andreï Makine începe cu un fel de apologie pentru moartea simbolică. Autorul “ucide” egoul tinereţii sale pentru a dejuca rolul solitar pe care şi l-a impus femeia din titlu. Vera, că despre ea spune povestea, este trecută de prima tinereţe. Trăieşte departe de lume, într-un sat rusesc de pe lângă Marea Albă. Îşi tot aşteaptă logodnicul de pe front. Într-una din verile anului 1970, un tânăr intelectual din Leningrad, de 26 de ani, plin de dispreţ faţă de epoca tristă a lui Brejnev şi regimul său represiv, este trimis să scrie un reportaj despre obiceiurile locului şi femeile rămase văduve. Descoperă ruinele marelui vis colectivist, dar şi germenii prăbuşirii civilizaţiei. Aşa o găseşte pe Vera, o profesoară, în vârstă 47 de ani. Când avea doar 16 ani, logodnicul ei a murit pe front. Trauma sa, aceiaşi cu a milioane de femei sovietice, nu se vindecă nici după ani de zile. Cea care i se spunea “credincioasa” refuză să ştie că Boris al ei nu mai este şi nu se va mai întoarc. După 30 de ani, ea se conservă încă pentru el, trăind o viaţă fără sens. Tânărul, în timp ce adună poveşti despre viaţa rustică pentru satira sa, este tot mai atras de Vera. Foarte arătoasă, o forţă a naturii, îmbrăcată mereu cu un palton militar, cărând tot timpul o plasă de pescuit după ea, i-a stârnit atenţia tânărului.
Povestitorul flirtează naiv şi îngăduitor. Îi laudă cărţile din bibliotecă, o încurajează să-şi termine studiile. Ea se gândeşte tot la Boris. Se duce regulat în gară – probă de masochism – doar pentru a aştepta trenul de la Moscova, cu care, zice ea, trebuie să apară eroul. La un moment dat este descrisă o scenă grotească în care una dintre văduve îi arată străinului ziare cu articole despre succesul lui Boris, care ar fi ajuns un funcţionar comunist de succes într-una din fabricile de la Moscova şi nu mai e interesat de ea.
Stilul lui Makine nu se dezminte. Te ţine până la ultima pagină cu sufletul la gură. Nu ştii dacă în final ai descoperit-o pe Vera. Aici e marea tandreţe cu literatura de forţă a lui Makine. Arta lui naratorică este unică. Cele două personaje dorm spre sfârşitul cărţii împreună, dar în dimineaţa următoare, autorul dispare ruşinat, chiar când Vera se lipise mai mult ca oricând de el.
“Femeia care aşteaptă” are un stil aparte. Greu de încardat în vreun gen epic. Chiar dacă îmaginile nu sunt la fel de luminoase, de expresive şi tot aşa de pline de culoare, precum în “Testamentul francez”, lacrimile par a fi dintr-un film de Tarkovski. Fantastică e descrierea plecării din final. Povestitorul dispare, dar se trezeşte cu o femeie lângă el. “Deodată, în imobilitatea perfectă de alb şi albastru, o mişcare întunecată. Apariţia ei, nu e dealtfel, neaşteptată. O manta lungă, chipul unei femei. O recunosc, e aici, prezenţa sa în locul acesta e ceva obişnuit, aş fi putut să o întâlnesc şi ieri şi alaltăieri. Încovoiată, încearcă să împingă barca înţepenită în gheţuri, în lutul pietrificat de pe mal. Pare complet absorbită de efort,” spune în momentul descrierii dispariţiei sale, pentru ca înspre final să ne coboare iar în ceaţă: “Mi se pare că văd semnul unui braţ care flutură deasupra bărcii, da, îl văd clar, mă grăbesc să-i răspund… Iar ecoul se face din nou auzit, neabătut, netulburat.” Era oare femeia care aşteaptă sau un simplu exerciţiu de amăgit aparenţele?
Adauga in cosul de cumparaturi.
Leave a Reply