Andre Gide a fost un personaj extrem de controversat în epoca sa, mai ales datorită orientărilor sale homosexuale, neacceptate în epocă. Născut în 1869, la Paris, a avut o viaţă lungă, plină de peripeţii. A trăit peste 80 de ani. Intrat de tânăr în cercul lui Mallarmé, a pledat mereu pentru cunoaşterea de sine şi sinceritate, iar această credinţă a fost îmbogăţită de umanismul său şi de apelul continuu la toleranţă pe care l-a susţinut prin intermediul întregii sale opere. Deşi a fost o figură literară nu lipsită de controverse în plan biografic, Gide a fost considerat un spirit revoluţionar, care a sprijinit deschis calea libertăţii individuale şi a sfidat principiile moralităţii înguste, mic burgheze. Căsătorindu-se de tânăr cu Madeleine Rondeaux pentru a salva aparenţele, pleacă în anul punerii pirostriilor în Algeria unde se va întâlni cu Oscar Wilde, un alt homosexual alungat din Regatul britanic. A scris Paludes, o critică a societăţii pariziene.
Poemul în proză Roadele pământului (1897) reflectă eliberarea sa din angoasele păcatului şi acceptarea propriilor impulsuri, indiferent cât de neconvenţionale ar fi fost acestea.
Dacă anii tinereţii sale i-au fost marcaţi de crize emoţionale şi de identitate, după vizita în Africa s-a echilibrat. Totuşi, carea sa de debut a stârnit un scandal imens, datorită condamnării ipocriziei catolicismului şi a colonialismului. Potrivit criticilor săi, la început a avut simpatii comuniste, dar de care s-a lecuit după instaurarea dictaturii sovietelor. Homosexualitatea şi comunismul, două ipostaze care nu se întrepătrund, l-au preocupat în anii tinereţii şi le-a împărtăşit cu prietenii săi.
În 1936 a călătorit în fosta Uniune Sovietică, unde a avut o primire călduroasă: paradă militară, trenuri fastuoase, o mulţime entuziastă, Stalin oferindu-i chiar dormitorul său. oficialii roşii nu au obţinut ce au dorit. Reîntors a scris: „Revenirea din URSS”, o critică acidă a sistemului dictatorial.
Cu Prométhée mal enchaîné (1899) (Prometeu rău înlănţuit), Gide se întoarce la stilul său satiric din Călătoria lui Urien şi Mlaştini, care constituie ultima încercare de a descoperi valorile individuale. Operele scrise în această perioadă fac parte din zona cea mai bogată în sensuri a creaţiei sale. L’Immoraliste (1902) (Imoralistul), La Porte étroite (1909)(Poarta îngustă) şi La Symphonie pastorale (1919) (Simfonia pastorală) reflectă încercarea lui Gide de obţine armonia în familia sa şi de studiere a relaţiilor interumane. Ele marchează şi un pas semnificativ în privinţa interesului pentru problemtica psihologică. Imoralistul şi Poarta îngustă au fost scrise sub forma unor proze, cărora Gide le dă numele de „récit” adică în aparenţă povestiri de o simplitate studiată dar foarte ironice în care un narator la persoana întâi revelează ambiguităţile morale înnăscute ale vieţii cu ajutorul unor amintiri. În aceste opera Gide realizează nişte capodopere ale construcţiei clasice şi foloseşte un stil pur, foarte simplu. În viaţa sa în această perioadă Gide trece printr-o perioadă de angoasă şi de adânci suferinţe sufleteşti.
Deşi dragostea pentru Madeleine i-a oferit ceea ce el numea „orientarea sa mistică”, s-a descoperit a fi incapabil de a avea o relaţie apropiată şi permanentă cu aceasta, de a-şi reconcilia dragostea cu setea lui permanentă de libertate şi cu pornirile sale interioare sau cu dorinţa sa de experienţe noi. Pivinţele Vaticanului marchează tranziţia la a doua fază a carierei lui Gide. El a numit acest text o şotie, prin care desemna o operă satirică ale cărei personaje cam nebunatice sunt tratate în maniera unei farse în interiorul unei structuri narrative absolute neconvenţionale. Aceasta a fost de altfel prima sa operă cu caracter anticlerical.
În 1938 soţia lui Gide, Madeleine, a murit. După o lungă perioadă de separare, boala ei îi reduce împreună. Pentru scriitor ea fost marea sa dragoste. Odată cu izbucnirea celui de-al doilea război mondial, Gide a început să aprecieze valorile tradiţionale şi să aprecieze trecutul. Din 1942 şi până la sfârşitul războiului Gide va locui în Africa. Aici scrie piesa de teatru Tezeu, a cărei intrigă simbolizează chiar această întoarcere a lui Gide către trecut, căci Tezeu se poate reîntoarce la Ariadna doar pentru că este agăţat de firul subţire al tradiţiei. În iunie 1947 Gide a obţinut primul său titlu onorific, cel de doctor în litere la Universitatea din Oxford. În acelaşi an, în luna noiembrie, i se acordă Premiul Nobel pentru literatură. În 1950 va publica ultimul volum din Jurnal, o înregistrare a vieţii sale din 1889 şi până la vârsta de 80 de ani. Jurnalul acesta, cu peste un million de cuvinte este o naraţiune în care a înregistrat experienţe, impresii şi crize morale, pe o perioadă care depăşeşte 60 de ani şi constituie un document de o bogăţie sufletească extraordinară. După publicarea sa Gide a renunţat complet la scris.
Cărţile sale din magazin:
Leave a Reply