Folosim ades termenul de „maniheism”, dar oare cât ştim despre acela de la care el provine? Închinat istoriei lui Mani, romanul Grădinile luminii evocă traseul unui personaj uitat, care a fost pictor, medic şi filosof în Mesopotamia Sasanizilor şi care a oferit în veacul al III-lea d. Hr. o viziune asupra lumii profund umanistă şi îndrăzneaţă. Credinţa propovăduită de Mani încearcă să le înglobeze pe toate celelalte, proclamând existenţa unui Dumnezeu unic, în numele căruia Mani pledează pentru justiţia universală, abolirea castelor şi, mai presus de orice, toleranţă.
Numit de chinezi „Buddha de lumina”, iar de egipteni „Apostolul lui Hristos”, Mani s-a bucurat de sprijinul unui uriaş număr de adepţi, dar a avut parte şi de o prigoană pe măsură şi de un sfârşit de martir. Sâă nu uităm că de la maniheisti se reclamă, o mie de ani mai târziu, catârii, albigenzii, bogomilii, văzuţi ca sectari şi prigoniţi cu înverşunare ţi mai ales cu ură, o ură religioasă care şi astăzi, sub alte întruchipări, face atâtea victime…
De acelaşi autor
Aceasta este o carte care-l readuce pe Mani, fondatorul doctrinei maniheiste în conştiinţa oamenilor. A fost înţelept, profet, medic, filozof. A trăit până la vârsta de 24 de ani într-o comunitate religioasă iudeo-creştină la care aderase şi tatăl său. S-a născut în anul 216, în apropiere de Ctesifon. A început să predice o nouă doctrină în India nordică , apoi în tot Imperiul Persan, sub protecţia regelui Şapur.
„Povestea lui Mani începe în zorii erei creştine, la mai puţin de două veacuri de la moartea lui Iisus. Pe malurile Tigrului încă mai zăbovesc o sumedenie de zei. Unii s-au ivit din potop şi din alte scrieri, ceilalţi au venit odată cu invingătorii sau cu negustorii. La Ctesifon, puţini credincioşi îşi rezervă rugăciunile unui idol unic.”
Ctesifon, capitală a Imperiului Persan în timpul parţilor şi sasanizilor, a fost unul dintre cele mai vechi oraşe ale Mesopotamiei, probabil unul din primele cetăţi ecumenice.
„Nu departe de acolo[…], se înalţă templul lui Nabu. Zeu al cunoaşterii, zeu al lucrului scris, el veghează asupra ştiinţelor, oculte şi evidente. În zilele de glorie ale Babilonului, numele acestui zeu îl preceda pe cel al suveranilor, care se numeau astfel Nabunassar, Nabupolassar, Nabucodonosor.[…].Nabu, zeul scribilor, este şi scribul zeilor, singurul care are sarcina de a înscrie în cartea veşniciei faptele trecute şi viitoare. Unii bătrâni îşi acoperă în grabă chipul atunci când merg de-a lungul zidului galben-brun al templului. Poate că Nabu a uitat că ei încă se află pe lume, de ce să i-o reamintescă?”
Pattig, tatăl lui Mani intră în comunitatea „Veşmintelor Albe”, unde primeşte botezul în fluviul Tigru. Primind botezul, Pattig are parte de pilde de înţelepciune. I se spune:
„…comunitatea noastră este precum măslinul. Cel neştiutor îi culege fructul şi muşcă din el; părându-i-se amar, îl azvârle. Acelaşi fruct, cules de cel iniţiat, când e copt şi îngrijit, îi va dezvălui un gust minunat, iar în plus îi va da ulei şi lumină. Aceasta este religia noastră. Dacă îţi pierzi curajul la primul gust amar, nu vei ajunge niciodată la Mântuire.”
Înţeleptul Sittai, conducătorul „ Veşmintelor Albe”, are sfaturi pentru învăţăceii săi în ceea ce priveşte năzuinţele inimii pentru domnişoarele din localitatea unde îşi aveau tabăra:
„…şi mai cu seamă nu zăboviţi să le priviţi, sunt frumoase cât ţine o recoltă şi se ofilesc de îndată ce sunt culese.”
Despre Mani
„Se spune că s-a născut în anul 527 potrivit astronomilor din Babel, pentru era creştină 14 aprilie 216. La Ctesifon domnea Artaban, ultimul suveran part, iar la Roma făcea ravagii Caracalla.”
Pleacă din comunitatea sa la douăzeci de ani. Nu putea pleca mai repede dintre ai săi întru credinţă,
„…era nevoie de douăzeci de ani de lentă călătorie în jurul sinelui. Punerea în mişcare a lumii se zămisleşte cu multă răbdare.”
Fără îndoială, Mani era un orator desăvârşit. Atât de desăvârşit încât şi cei care nu-i înţelegeau limba rămâneau fascinaţi de cuvintele sale:
Căci se făcea auzită limba lui Iisus şi a lui Toma. Totul stătea în intonaţie, în câteva nume binecuvântate care se putea desluşi în chipul emaciat al acelui om cu piciorul stâmb venit de pe meleaguri sfinte.”
Întrebat de cineva în numele cui propovăduieşte, înţeleptul din Babel spune:
„Se numeşte „Regele grădinilor luminii”.”
Toate acţiunile propovăitorului noii religii erau făcute în urma „discuţiilor” dintre el şi „vocea” pe care o auzea, sau „geamănul” cum scrie Amin Maalouf. „Geamănul” dă sfaturi pe care şi azi le putem urma:
„Mani, uită de aur, nu da atenţie falei, nu lăsa nicio fiinţă omenească să-ţi ia ochii, fie ea rege sau profet. Soarta a pus în el ce-a pus şi în tine, şi în oricare altul. Important e să devii conştient de acest lucru. Peste o mie de ani, nimeni nu va mai vorbi despre Şapur decât pentru că drumul tău a trecut pe la curtea ta.”
Revelaţia pe care Mani încerca s-o transmită ascultătorilor săi este aceea că
„A început o eră nouă care are nevoie de o credinţă nouă, o credinţă care să nu fie aceea a unui singur popor, a unui singur neam sau a unei singure învăţături.”
Regele Şapur e pe moarte. Autorul romanului „Grădinile luminii” ne spune asta într-un mod la care nu ne-am fi aşteptat:
„Când crainicii veniră să strige pe străzile Ctesifonului că nici un locuitor nu trebuia să ceară ajutor de vindecare în cursul zilelor următoare, pentru ca Cerul să nu fie solicitat şi pentru alte vindecări în afară de aceea a regelui regilor, iar harul să nu se împrăştie, oamenii înţeleseseră că Şapur era pe moarte.”
Tristul eveniment se produce. Fără lacrimi, pentru că
„A plânge un mort, potrivit Avestei, înseamnă a te îndoi de Mântuire, iar asta este cea mai comună expresie a necredinţei.”
Moartea regelui regilor aduce după ea schimbări dramatice în viaţa inţeleptului. Se dă un edict, în care se spune:
„Mani, fiul lui Pattig, din neamul parţilor şi din casta războinicilor, medic de felul lui, pentru că a proferat diverse păreri contrare Religiei Adevărate, va fi surghiunit din ţinuturile Mesopotamiei, Armeniei, Persidei…”
Noul rege, Bahram, îl întreabă pe Mani, deja condamnat la moarte, cum de tatăl şi fratele său l-au ascultat cu atâta veneraţie. Răspunsul e simplu şi atât de frumos…
„Au auzit din gura mea adevărurile care erau în ei. Nu ne ascultăm de obicei decât propria noastră voce.”
„Geamănul”, acea voce pe care înţeleptul o auzea din când în când, îi spune, pregătindu-l pentru marea trecere:
„Când vei închide pentru ultima oară ochii, ei se vor deschide pe dată, fără ca tu s-o fi vrut. Iar prima ta clipă va fi una a neîncrederii. La credincioşii cei mai tari stăruie îndoiala; iar în necredinţa cea mai puternică sălăşuieşte speranţa nemărturisită.
Tot vocea din ceruri îi spune:
„Cel ce a trăit pentru a stăpâni va suferi că nu mai este ascultat; cel ce a trăit pentru a poseda nu mai posedă nimic, mâna i se intinde peste neant. Ceea ce era al lui aparţine de acum altora. Ca un câine la capătul lesei, va bântui veşnic locurile şederii lui pământeşti, dar legat. Grădinile luminii aparţin acelora care au trăit desprinşi de toate.”
După moartea înţeleptului,
„Pătimirea lui Mani se confundă de atunci cu a noastră.”
În final, Amin Maalouf ţine să ne spună:
„Cartea aceasta este închinată lui Mani. Şi-a propus să-i povestească viaţa. Sau ceea ce se mai poate încă ghici după atâtea veacuri de minciună şi uitare.”
Sunt oameni în faţa cărora minciuna şi uitarea n-au nicio putere…Unul dintre ei a fost Mani…