Franţa secolului XIX este scena pe care a apărut şi s-a dezvoltat mişcarea spiritistă. În timpul unor reuniuni speciale, spiritele celor dispăruţi erau invocate şi se exprimau prin intermediul persoanelor cu calităţi de medium, explicând în termeni simpli fenomene dintre cele mai diverse. Ineditul acestor practici, împreună cu speranţa într-o viaţă de după moarte pe care acestea o inspirau, au făcut ca impactul spiritismului în epocă să fie unul extrem de puternic. Mulţi savanţi, scriitori şi filozofi ai vremii (printre care fizicianul Crookes, scriitorul Victor Hugo sau astronomul Flammarion) s-au aplecat cu pasiune asupra chestiunii. Rapiditatea cu care s-a răspândit în Europa (inclusiv în România, unde cel mai de seamă exemplu în acest sens este cel al lui B.P. Haşdeu) a avut darul de a crea controverse.
Cartea spiritelor este rezultatul muncii de sinteză asupra unor informaţii despre fenomenele paranormale provenind din toate colţurile Europei şi Americii. Allan Kardec (pseudonimul lui Hippolyte Rivail, 1804-1869 – părintele spiritismuluii mondial) a organizat aceste informaţii în capitole tematice, înserând ocazional propriile concluzii în legătură cu unele dintre temele abordate. Cartea este structurată sub forma unui chestionar în care spiritele invocate oferă răspunsuri la întrebări legate de subiecte ca viaţa dupî moarte, legile morale, natura divinului sau fericirea, autorul extrăgând anumite principii şi realizând sinteza acestora.
Răspunsurile spiritelor pe care le găsim în Cartea Spiritelor constituie ele însele doctrina spiritismului, oferind adepţilor acestuia variante simplificate ale dogmelor bisericeşti despre Dumnezeu şi lume. Prin tălmăcirea lui Allan Kardec, spiritismul încearcă să-şi revendice un rol şi o forţă mesianică.
Cartea lui Kardec rămâne până în ziua de astăzi una dintre cele mai vândute cărţi din lume, reprezentând scrierea de căpătâi a spiritismului mondial şi o incitantă incursiune în necunoscut.
Leave a Reply