Povestită pe mai multe voci, istoria deportării în Bărăgan din anii 1951 – 1956 are aici cel puţin câteva dimensiuni specifice, care ţin pe de o parte de condiţiile în care s-a realizat cartea şi pe de altă parte, de accentele speciale pe care persoanele intervievate le pun asupra unor detalii, întâmplări, reacţii, emoţii, interpretări ale exodului lor forţat din Clisura Dunării spre Balta Brăilei, de la Dunărea din sudul Banatului la Borcea. Cei intervievaţi sunt mai ales sârbi, dar şi români şi cehi (pemi) din această zonă de frontieră a sud-vestului României, de care avea să se lege istoria deplasării lor spre Bărăgan. Povestirile au fiecare ritmul propriu, un mod de a povesti mai sintetic, mai alert, mai precis sau mai lent, cu ocolişuri şi paranteze explicative, cu vorbe care s-au mai spus, dar şi cu multe formulări originale. Oricâtă distanţă au luat faţă de trecut, martorii au capacitatea de a relata faptele ca şi când s-ar fi petrecut de puţină vreme şi de a învia împreună cu ele scene, imagini, personaje, dialoguri, cu o claritate şi o putere de sugestie demne de invidiat. Unii dintre foştii deportaţi se vor regăsi fără îndoială, în unele trăiri, secvenţe, sentimente, evaluări ale întâmplărilor care le-au schimbat viaţa, a lor şi a familiilor lor. Alţii, care nu au trăit experienţa deportării vor avea un tablou complet a ceea ce a însemnat ea pentru cei care i-au căzut victime, vor putea să-şi imagineze cum ar fi fost dacă ei ar fi fost cei condamnaţi. (Smaranda Vultur)
Deși tonul celor intervievați se schimbă și trece de multe ori de la revolă la resemnare și invers, el nu este niciodată nesigur. Nu se emit judecăți și faptele par mereu povestite pentru ca fiecare din cei care urmează să citească sau să asculte mărturia, să judece singur și acesta este, până la urmă, modul cel mai direct de a-l pune pe celălalt față în față cu suferința ta. (Autorii)
Leave a Reply