De Constantin Buiciuc
După alte trei volume de poezii, Adriana Weimer, deţinătoare a mai multor premii litarare, este prezentă în librării cu o nouă carte: Clipa infinită, Editura Marineasa Timişoara, 2008. Şi această nouă apariţie editorială este un dar: „bucuria de-a scrie/ de-a vedea în cuvânt/ şi suflet şi gând”.
Miza este o stare poetică, o stare specială pe care o poate percepe doar cititorul care pătrunde în interiorul cuvintelor. Poezia zboară prin noi, zboară prin voi. E ca o trăire scurtă, e abur şi lumină. E lumina din noi, lumina din voi, lumina de dincolo de cuvinte.
Poezia, un fel existenţial aparte, trece prin clepsidre cu deschidere spre infinit. Poeta are, în toate volumele sale, predilecţie spre notaţii cu sensuri adânci, spre noţiuni ale marilor întrebări dinspre cer spre pământ.
Acest volum a Adrianei Weimer, Clipa–Infinit, accentuează trăirile autoarei în faţa infinitului, a vieţii terestre, a misterului, acestea fiind şi coordonate ale poeziei sale din celelalte volume. Este un extenso al egoului artistic spre repetabilitatea la infinit a vieţii.
Versul este construit în tuşe lirice prin excelenţă. Un vers concentrat ca un haiku: “Nu am mai mult/ decât m-am dat ţie;// oare e destul/ pentru o veşnicie?” (Veşnicie, pag 36). Liantul întregului volum sunt trăirile în faţa miracolului trecerii timpului, în faţa clipei, a Divinităţii, a dragostei şi, nu mai puţin, a cuvântului. Cuvântul şi toate celelalte coordonate devin în poezia sa simboluri creative. Poezia este ardere. Flacără personală cu extensii spre Infinitul Universal: “În mâinile Tale sunt/ asemeni sticlei/ în focul Creaţiei.// Mă modelezi,/ îmi dai culoare,/ formă şi sens.// Clepsidră îţi voi fi/ şi voi curge spre Tine/ fiecare clipă ce sunt.” (Focul Creaţiei, pag. 17).
Cuvântul poetic este mărturie de viaţă, dar şi legământ între cer şi pământ: “Primul pas în Fiinţă,/ o naştere din Cuvânt,/ o înălţare-n credinţă,/ comoară în cer, legământ.” (În Fiinţă, pag. 28). O altă coordonată definitorie pentru scrisul Adrianei Weimer este Timpul. Timul-simbol, timpul-întrebare, timpul-nelinişte şi timpul-căutare. E un timp interior trecut în vers printr-o clepsidră artistică, magică. O străfulgerare miraculoasă. Iată în acest sens un poem scurt şi superb: “Dacă pot/ să renasc/ din clipă,// mă voi numi/ timp.“ (Timp, pag. 10)
Lumina, un alt simbol care la Adriana Weimer este, totodată, “semn de carte” şi “iubire”, “semn de viaţă”, de “zidire” în sensul profund, biblic.
Excelentă imagine e poemul Dincolo: “Plec./ Dincolo de mine/ e lumina mea;// e tot ce mi-a rămas/ neumbrit.” (pag. 61)
Avem de-a face cu o frumoasă alianaţă între cuvânt şi trăire prin flacăra poeziei, a creaţiei artistice şi a celei divine: “Neştiută Plecare/ spre cer şi pământ,/ cu suflet şi trup.// Plecare din azi spre mereu,/ unde mâine nu e.// Ce-a rămas e-un cuvânt.// Neştiută Plecare;// e-un dor ce-a lăsat/ în adâncuri abis/ şi-n ochi nesfârşită chemare.” (Neştiută Plecare, pag. 54) şi “Seninul de-acum/ are lumină de înger;// nu l-aş da pe nimic,/ nu m-ar da pe nimic;// îl am şi mă are.// Seninul de-acum/ are sufletul plin de candoare;// nici o pală de ger.// Seninul de-acum din priviri/ nu mai doare;// şi-a găsit spre ceruri cărare.” (Senin, Pag 66)
Partea a doua a volumului Clipa–Infinit are o tentă şi mai adânc meditativă, spre tragic chiar. Poeta s-a resemnat în faţa marilor întrebări existenţiale. A marilor dureri. O aleasă tristeţe, înţeleaptă i-am spune. O acceptare a iremediabilei scurgeri a timpului, dar prin miezul cuvintelor, ceea ce dă versului o profunzime aparte: “Din atâtea cuvinte,/ doar o tristă tăcere/ vorbind din priviri.// Din atâtea treceri,/ doar curgerea clipelor// greu de trecut.// De atâta tristeţe,/ pe buze nu mai încape surâsul.” (Tristeţe, pag. 50) şi “Abia ne vorbim,/ acum când toate cuvintele lumii/ ni se dăruie.// Abia ne vorbim,/ doar c-o privire în treacăt,/ nici senină, nici caldă.// Abia ne privim,/ acum când toţi ochii lumii/ ne strivesc între pleoape.” (Ochii lumii, pag. 51)
Un alt palier poetic, pe lângă cel al dragostei şi al tăcerii, veşnicia şi suferinţa unui căutător sensibil al înţelesurilor lumii, este raportul personal cu veşnicia. O tandreţe tulburătoare. O acceptare a implacabilului, cu discreţie dureroasă. Teama firească, umană, atât cât se lasă a fi bănuită, nu strigă. Nu are stridenţe de vers răzvrătit. Este o împăcare vecină cu înţelepciunea firului de iarbă care nu poate schimba mersul astrelor. Poezia Adrianei Weimer este o curgere tumultoasă, dar acoprită de eleganţa şoaptei. Şi de o muzică tandră: “Prea plin,/ cerul,/ precum sufletul uneori,/ se revarsă-n cuvânt.// Prea plin,/ cerul,/ precum cuvântul uneori,/ se revarsă în suflet.// Prea plin cerul/ de stele şi vise,/ precum clipele uneori,/ se revarsă în timp.” (Prea plin, pag. 48) şi “Nu mai ştiu:/ sunt sau am fost.// Tăcerea în care-am rămas/ mi-e străină;// m-am închis în ea/ ca într-un clopot uitat.// Nu cunosc glasul acestei tăceri,/ nu-i aud liniştea.// Mi se pare că sunt sau am fost/ tăcere/ cândva. (Tăcere, pag. 49)
De acelaşi autor
Leave a Reply