De Livius Petru Bercea
În 1997, pe coperta ultimă a volumului personal de debut al Adrianei Weimer, Drumuri în noi, erau reproduse cuvintele reputatului critic literar Gheorghe Grigurcu : «Mezina septetului lugojean este Adriana Weimer. Tinereţea se prelinge în şuvoaie de materie întrebătoare, «dincolo de ridurile iubirii», precum o paradoxală «destrămare născândă a vieţii», reclamându-i «dreptul la fericire». Este aprecierea ce se dă contribuţiei poetice pe care Adriana Weimer a adus-o la alcătuirea volumului colectiv de poezie Cartea poeţilor, din 1994, volum apărut la editura «Lugojpress».
Nu e puţin lucru ca într-un peisaj saturat de veleitarismul unor aşa-zişi poeţi, un critic de talia lui Gheorghe Grigurcu să-ţi remarce şi să-ţi aprecieze versurile! (N-am reprodus integral, la început, cuvintele lui Gh. Grigurcu). Ceea ce consider că este important e faptul că sunt apreciate tocmai constantele acestui univers poetic, ceea ce se va păstra neatins de la volum la volum şi ceea ce mai târziu o va diferenţia pe poetă de confraţii de generaţie. Nu e puţin lucru să publici apoi trei volume independente de poezie, să participi la şedinţe de cenaclu, să depui o activitate constantă în conducerea unei prestigioase reviste de cultură (am numit aici revista «Banat») şi să devii absolventă a Facultăţii de Artă ! E doar un sumar cuvânt de inventariere despre munca Adrianei Weimer şi este doar «partea vizibilă» a aisbergului, mai bine zis, doar activitatea cu care poeta a ieşit în agora. La cei 40 de ani pe care i-a împlinit, Adriana Weimer e un poet în toată puterea cuvîntului. Ea se remarcă în peisajul literar contemporan, printre poeţii Lugojului, dar şi în «confruntări» naţionale, printr-o prestaţie profesională distinctă, prin câteva constante care o individualizează şi pe care aş vrea să le subliniez în continuare (de altfel, activitatea poetică a Adrianei Weimer a fost răsplătită cu numeroase premii la concursurile şi festivalurile naţionale de poezie !).
Dincolo de orice consideraţii apreciative asupra poeziei Adrianei Weimer, se cuvine să facem o constatare. Comunicarea între partenerii de dialog, poetă şi un eventual receptor al textului, este atât de firească încât descumpăneşte prin naturaleţe şi prin simplitate: « Suntem / mult prea puţin liberi / doar eliberaţi uneori / de repetabile griji / – poveri zilnice». Nicio stridenţă expresivă, nicio piedică în receptarea mesajului ! De remarcat că toate textele poetice care formează sumarul celor trei volume independente pot avea «priză» la un public obişnuit, la un cititor fără o pregătire prea pretenţioasă în domeniul gingaş şi atât de diversificat al artei poetice.
Poeta are o atitudine cu totul aparte faţă de poezie şi cuvânt. Am putea spune, pe bună dreptate că ambele fac parte din însăşi fiinţa poetei şi că nu sunt rezultatul unui proces de creaţie şi selecţie. Poezia devine un proces catharctic, eliberator. Poeta trebuie să-şi exteriorizeze simţirile şi gândul, preaplinul din ele. De altfel, unul din ciclurile poetice ale primului volum se cheamă Doar cuvintele, premonitoriu pentru o bună parte din creaţia care va urma a Adrianei Weimer. Cuvintele nu sunt numai o modalitate de expresie, sensul ascuns în ele e cel care dă rost acţiunilor noastre. Pare că «la început a fost cuvântul», iar noi «Ne închidem în sensuri / şi dorul nemărturisit al firescului / coboară în linişte / şi numai speranţele / ne mai pot ascunde / în spatele renunţării / sub măştile tandre ale cuvintelor». Suntem sub imperiul cuvântului, atotputernic, dominator ca şi o altă constantă din care se va constitui universul Adrianei Weimer, timpul: «Mai presus de sferele timpului / cuvântul coboară în noi / rotunjindu-ne dureros cercul / în care singuri ne-am închis / – ca într-o nefiinţă – / IDEEA». Cuvântul are putere eliberatoare, el creează, dacă e întrebuinţat la timp şi atunci când menirea lui e împlinită: «Lasă cuvintelor / loc pentru linişte, / nu le rosti cu durere, / învaţă-le să se desprindă de tine / doar la-mplinire. // Înţelepciunea cuvântului / de a nu se lăsa rostit / la-ntâmplare. / (Câte răni / pot rămâne nevindecate, / câte vindecări / se vor cere să fie uitate.) // Este nevoie / de înţelepciunea / vindecării cuvîntului / dinaintea rostirii».
Nu mi se pare lipsit de interes şi de perspectivă pentru o creaţie poetică încă «în devenire» că a existat şi există o veritabilă confruntare cu una dintre coordonatele esenţiale ale fiinţării noastre:timpul. Aflăm cu lejeritate în primul volum o revoltă adolescentină împotriva timpului atotdominator şi devorator de vieţi, de existenţe, împotriva «marii treceri» întâmplătoare prin vreme: «Cum trec prin timp /anotimpuri şi eu. // În urmă paşi, / înainte – drumuri».Aşadar, ceea ce lăsăm în urma noastră e vizibil, ceea ce ni se deschide înainte e o perspectivă plină de zări şi de drumuri, dar incerte ca şi o trăire la întâmplare. O întrebare stăruie, obsedant: «ÎNCOTRO? / Când totul la întâmplare // ţi se dă, apoi ţi se ia / ţi se spune, apoi ţi se uită // totul o întâmplare / până şi tu», marcând şi timpul şi spaţiul în care ne manifestăm existenţele. O bună parte din textele poetice ale Adrianei Weimer este marcată de concepte specifice artei cuvântului. Poeta mânuieşte cu dexteritate noţiuni precum: timp, iubire, adolescenţă, lumină etc., păstrând un apetit poetic deosebit pentru un veritabil dialog constructiv cu timpul. Revolta adolescentină face loc unei exprimări mature, a fiinţei care ştie cu adevărat ce înseamnă puterea devoratoare a timpului: «Se despleteşte-n tine timpul // Ce liberă e nefiinţa pe care-o alegi. //(Nou-născut cu fiecare clipă / timpul e copilul minune / cu care au învăţat toţi / să se joace. // Dar gingiile timpului / s-au crăpat / şi s-au ivit dinţii)».
Pe axă verticală, se stabilesc relaţii de dependenţă şi de preţuire atât a părinţilor (În ochii părinţilor e caldă lumină, / durerile toate cu grijă ne-alină / şi inima lor de iubire e plină. / În ochii părinţilor lumina e lină), cât şi a copiilor: «Copilul meu, / ca o primăvară / cu mii de vieţi dăruite, / eşti singura mea libertate / eşti acasă în toate, / în vise, / în gânduri, / în suflet…».
Am remarcat texte prin care poeta se face mesagerul iubirii necondiţionate: «E o muzică a vieţii, / e o muzică a sufletului / cu acorduri înalte şi grave, / cu acorduri profunde, senine. // Eşti muzica sufletului meu, eşti muzica vieţii noastre / cu acorduri depline».
De altfel, cititorul descoperă în poezia Adrianei Weimer o adevărată cufundare în voluptatea gesturilor mari, cosmice. Identificarea poetei cu elementele primordiale, fundamentale pentru «funcţionarea» naturii este benefică: «Explozie de sevă, explozie de viaţă / dinspre ram înspre mugur / dinspre mugur spre floare; / senin în privire, bucurie pe faţă, / ocean de lumină dinspre suflet spre soare».
Ar fi păcat ca o voce originală să se piardă în nesfârşite lamentaţii privind timpul covârşitor şi atotbiruitor asupra omului ori în consideraţii deocamdată inutile despre ultima clipă, ca în textul pe care-l lăsăm să curgă mai jos:«Cum să trăim o clipă / dacă am şti că e ultima ? / O singură clipă? // Timp pentru noi / de trăit / de iubit / de pierdut. // Timp pentru noi…/ infinit ? / Clipe numărate până la una, / o singură clipă, / ultima… ». Mult mai «productive» mi se par poemele în care eclatează bucuria de a trăi, cuvintele sub care descoperim minunea de a fi o parte conştientă a universului: «Respir ploaia / şi plouă cu zâmbete / printre roade; / respir viaţa / şi viaţa aleargă / pe obrazul emoţiei; / respir bucuria / şi bucuria mă cheamă în înalt / şi renasc / într-o picătură de ploaie; respir / şi respiraţia mea devine / respiraţia ploii / prin rănile pământului». Vindecătoare, ca şi integrarea în procesele cosmice, e omniprezenţa, într-unul dintre volume, a unui veritabil imn care se înalţă, prin Cuvânt, iubirii: «Între anotimpurile / privirilor tale / s-a-mplinit iubirea. // Pe măştile timpului / soarele schiţează vacanţe; / sub zăpezi de lumină au înverzit calendarele / în privirile verilor».
Apreciez obiectiv o evoluţie literară reală şi un talent care se cere pus în valoare.
De acelaşi autor
Leave a Reply