De Marius Ghilezan
“Cronică de Cotroceni”, noua carte a Adrianei Săftoiu, devenită bestseller prin graţia aparatului de dezinformare al sistemului, este singura lucrare despre patologia puterii apărută în România, cu pacientul ţinut sub observaţie mai bine de doi ani. Pacientul fiind sistemul care crează monştri, vorba autoarei. O ştiu pe Adriana Săftoiu de vreo douăzeci de ani, dar nu îi cunoşteam veleităţile de psiholog curant. Prin tehnica observaţiei directe, luând ca itemi variabila dependentă, stima de sine, iar ca variabile independente preşedintele şi anturajul, fără să-şi dorească, reuşeşte o psihodiagnoză clinică a puterii, un simplu portret, fără a oferii soluţii terapeutice.
Adriana Săftoiu cunoaşte experimentul şi pune pe masă adevărul. Şi asta deranjează. Nu tuşează alcovul în verzale, se fereşte de chestiuni legate de viaţa privată, contrar afirmaţiilor detractorilor săi de pe tembeliziuni vorbeşte sfătos, ca un clinician, despre pusee şi derapaje, despre delirul mistic al preşedintelui, despre personajele toxice care-l “anturau”, vorba autoarei, cu multă îngăduinţă, pentru că “omul simte mai intens răul decât binele”.
Scrisul e alert, cu nerv temperat, fără invective, cu o maximă îndurare faţă de preşedinte, dar tăios la adresa abuzului din spatele sintagmei “strict secret” sau al luptei împotriva corupţiei.
Am subliniat în carte mai multe pasaje despre calităţile preşedintelui decât defectele acestuia. Pe bune. “L-aş aşeza pe Traian Băsescu în zona disco, atunci când vine vorba să creeze sau să întreţină un climat de bună conduită şi politeţe.” “Atributele lui sunt rapiditate în acţiune, capacitatea de-a face mai multe lucruri odată, ambiţia, productivitatea în muncă, energie în acţiunile intreprinse, spiritul mobilizator, plăcerea efortului, combativitatea…” spune autoarea.
Adriana Săftoiu nu-i reproşează preşedintelui prea multe, nici nu-şi permite, mereu i-a spus “domnule preşedinte”, doar că nu o asculta când era vorba despre relaţia cu media. Sigur, aici era top-off. Rar am cunoscut un “om al aparatului de stat”, care să se poarte cuvincios cu lumea, să lase loc de bună ziua şi să răspundă la orice telefon.
Adriana nu s-a urcat în copac, în ciuda zugravilor acoperiţi care pun şabloane de pomi pe peretele deşert.
Cartea nu este pentru noi, cei care l-am cunoscut într-un oarecare timp pe Traian Băsescu, nu este contra Elenei Udrea, cum ar desena sicofanţii pe draperiile sub care se căciulesc, ci doar pentru cei mai creduli care se lasă purtaţi de valuri ideologice sau simbolice, de tip Je suis Charlie. Este un volum despre beţia puterii, despre otrava obedienţei şi despre ticăloşia sistemului care este în stare să nască oricând monştri.
Mafia politică a lui Adrian Năstase n-a murit, doar s-a reinterpretat în regimul Băsescu.
Şi cel mai grav aspect al lucrării, subsidiar textului, dar citat din preşedinte, este că serviciile secrete se implică în viaţa politică, un adevăr simţit de noi toţi, pe care ar trebui să-l combatem fratern. A fost trădat şi Traian Băsescu de acestea? Vom vedea, la Nana, la Brebu…
Am spus întotdeauna, iar Adriana avertizează din nou: serviciile secrete nu sunt sub control parlamentar, acolo şefii comisiilor sunt slugile sistemului, ei sunt controlaţi de servicii, nu ei controlează serviciile, iar societatea civilă nu are nicio atribuţie în sensul monitorizării acţiunilor acestora.
Cartea Adrianei Săftoiu este un cuvenit semnal de alarmă tras românilor, pentru a se trezi şi a nu mai lăsa răul să se regrupeze şi să se ascundă sub diferite steaguri sau fanfaronade ideologice.
Şi două addende (una aflată la începutul lucrării), de luat aminte: “Ne place să ne îndrăgostim electoral, ciclic, să ne umezim ochii de încântare, să ne strigăm iubirea în piaţa mare. Apoi, de la un munte de iubire, trecem la o prăpastie de ură. Ne dezvrăjim repede şi începem să ne strigăm deziluziile.”
2. Pe vremea când eram tânăr jurnalist, într-o zi de 17 noiembrie 1996, chiar de ziua mea, am dat fuga în biroul lui Petre Mihai Băcanu strigând:”Am câştigat!” Era după victoria în alegeri a lui Emil Constantinescu. Octavian Paler mi-a replicat că poate “eu am câştigat vreun post, vreo poziţie…el se întoarce la disperările sale.” Doar acum îi dau dreptate lui domnului Paler. Pe vremea aceea încă mai aveam cipilică.
Adauga in cosul de cumparaturi.
Leave a Reply