“Libertatea nu este un brand care poate fi vândut” spunea Naomi Klein
Am învaţat, de-a lungul anilor, că exerciţiile de libertate sunt la fel de necesare precum exerciţiile de gimnastică.
În calătoriile sale, Micul Prinţ descoperă că, pentru regi, lumea este foarte simplificată. Toţi oamenii sunt nişte supuşi. Oricum, nu ştii niciodată unde să-i cauţi. „Îi plimba vântul. N-au rădăcini, asta îi deranjează mult”.
În drumurile mele imaginare, mă întâlnesc adesea cu Montesquieu şi cu Machiavelli. Am continuat să-i dau dreptate lui Montesquieu, deşi ştiu că Machiavelli reuşeşte mai bine în viaţă.
După 22 de ani de politică, am realizat că, treptat, mi-am îngrădit singur libertatea.
Am încercat să ascund faţă de familia mea şi faţă de voi suferinţele, umilinţele, trădările acestor ani.
Cineva, cu un destin politic apropiat de al meu – fostul prim – ministru francez, Alain Juppé – se întreba, aşa cum mă întreb şi eu : „Am decăzut oare într-atât încât curajul de a-ţi asuma libertatea şi propriile acte să fie considerate un semn de insuportabilă aroganţă şi de insensibilitate?”.
Am sentimentul că descopăr, tot mai des, simptomele, unei noi maladii contemporane – pierderea libertăţii. Devenim prizonieri ai băncilor – prin creditele pe care le luăm; ceea ce spunem se înregistrează şi se stochează pentru diverse eventualităţi; locurile în care ne deplasăm sunt identificate prin GPS; cardurile bancare arată cât şi pe ce cheltuim; datele biometrice şi cipurile din documente se transformă în ţinte pe un eșichier mondial.
Descopăr cu neplăcere că România a început să fie un fel de „ cuib de cuci”, în care pacienţii se bat între ei, izolându-se de lumea din afară.
Există oare soluţii de „evadare”?
Eu cred că da. De aceea, aşa cum facem exerciţii de gimnastică, trebuie să facem şi exerciţii de libertate.
Este ceea ce eu propun de ani de zile, prin aceste editoriale.
Nu aştept miracole. Politica inspiră, în continuare, repulsie şi fascinaţie. Ea poate fi şi un auto-vaccin la ceea ce ni se întâmplă.
M-am regăsit în ceea ce a scris Michel Foucault, arătând că, de fapt, trăim într-o „închisoare deschisă”, pentru că scopul închisorii nu este de a reforma, ci de a controla.
„Banalitatea răului”, descoperită de Hannah Arendt, ne cuprinde tot mai mult, în condiţiile în care – cum spunea Elie Wiesel –„indiferenţa este mai rea decât revolta sau ura”.
De aceea, dragi prieteni – alături de Noam Chomsky – îndrăznesc să formulez un îndemn “Ocupați viitorul” !
Adrian Năstase
Adauga in cosul de cumparaturi.
Leave a Reply