După anunţarea lansării volumului postum „Un om singur” al lui Adrian Marino, intelectualii publici au continuat să dea replici dure criticului mort. Ba că s-ar fi gudurat pe lângă Noica, că judeca din postura de cenzor ideologic (Andrei Pleşu) ba că opera sa era teoretică (Manolescu). Cel mai dur atac a fost al lui Mircea Dinescu, cel care l-a acuzat, fără a aduce probe, de colaborarea cu Securitatea. „Probabil că Marino le bântuie nopţile, dacă un om mort e tratat asemenea unui om viu. Ce paradox! Adrian Marino nu vrea funcţii, nu e antiBăsescu, nu umblă după sinecure, nu are dubii faţă de condamnarea comunismului, nu poate fi agăţat cu nimic şi totuşi enervează. A fi slobod la gură, cum e Adrian Marino, e o formă de libertate,” comentează în Evz Ovidiu Şimonca, redactorul şef al „Observatorului cultural” şi autor al cărţii de interviuri: „Pot să vă mai enervez cu ceva?”, apărută recent. Cartea conţine interviuri cu Pleşu şi Liiceanu, acordate după moartea lui Marino.
Puteţi comanda aici cartea lui Adrian Marino care va apărea la începutul lui martie.
O.Ş.: Ce v-a supărat cel mai tare?
A.P.: În cazul Premiului ASPRO, Adrian Marino s-a comportat ca un provincial iritat, reacţia lui a fost inexplicabilă. Ar fi făcut bine să se explice. N-a făcut-o. Tipul lui de argumentaţie, după care o carte despre îngeri este în principiu suspectă, iar a vorbi despre religie este o formă de obscurantism, denotă o gîndire de seminar de partid din anii ’50. E cel puţin ciudat cum Adrian Marino şi-a asumat, la bătrîneţe, cu un patos trist, postura de cenzor ideologic. Erau şi sînt multe lucruri de corectat în România, înainte ca eu să fiu amendat ca un obscurantist mistic şi totalitar. Adrian Marino ar fi trebuit să elaboreze mai mult în jurul acestei teme, să arate ce gesturi de ordin totalitar şi obscurantist am făcut în ultimii 15 ani. Am fost în posturi oficiale, puteam să fac orori, şi el era dator să invoce măcar una. N-a făcut-o. A preferat epitetul şi vociferarea. Nu stă bine unui om aflat la apogeul carierei să se poarte aşa de inconsistent. În plus, tot acest portret negativ era făcut ca argumentaţie pentru a „justifica” un premiu. Acest echivoc al judecăţii, care în cazul unui critic este un păcat capital, mi s-a părut la limita ridicolului.
O.Ş.: De la disputa Marino-Pleşu a pornit un întreg scandal, alimentat de cele două numere tematice din Dilema veche intitulate De ce se ceartă intelectualii. Aţi fost arondat unui grup de prestigiu din care mai fac parte Gabriel Liiceanu şi Horia-Roman Patapievici. Întrebarea ar fi: altceva mai bun de făcut nu au intelectualii români decît să se certe, să-şi taie orice punte de legătură şi să se privească cu duşmănie?
A.P.: „Scandalul” de care vorbiţi a început înainte de disputa Marino-Pleşu. Dar regret şi acum că am fost de acord, dacă nu chiar am încurajat, apariţia celor două numere ale Dilemei pe această temă şi că în general m-am angajat în această dispută.
Leave a Reply