De Marius Ghilezan
„Adulter cu smochine şi pescăruşi” este primul roman al lui Adrian Cioroianu şi ultima carte a vedetei tv pe care o mai citesc. Autorul răspunde involuntar la obsedanta întrebare care circulă prin lumea intelectuală „De ce nu iau românii Premiul Nobel?” Admiratorii de VIP-uri pot pune liniştiţi volumul în raft, lângă producţiile bestseller ale Mihaelei Rădulescu. Cu o scriitură rafinată, demnă de anii textualismului anilor ’80, dar fără un fir epic, cu personaje banale şi întâmplări obişnuite nu poţi convinge Comitetul de la Stockholm. Dar probabil decanul Facultăţii de Istorie din Bucureşti nici nu are prea mari aspiraţii.
E trandy să ai un Cărtărescu pe noptieră, de ce să nu-i găseşti însoţitor, ca nu care cumva să se resoarbă siropul de cuvinte?
În anii noştri de şcoală exista un joc: Să ţesem frumos. Nu am avut niciodată unul să povestim frumos. Dascălii atâtor generaţii ţineau ore de dictare şi de caligrafiere, dar niciodată de scriere creativă. Şi aşa s-au năşit generaţii de zugravi de text, fără studii de design epic.
Revenind la Adulter cu smochine şi pescăruşi, Paul Bland, naratorul, un personaj plin de emfază şi gol de fantezii, o întâlneşte la un festival pe frumoasa regizoare de succes Alicia. Scena adulterului e previzibilă încă din primele pagini. Orice coafeză şi-ar da seama ce urmează. „Buzele majorităţii femeilor măritate, pentru un bărbat care nu e al lor, la început sunt foarte ferme – în aceea duritate caldă se află chiar resturile, pe cale de pierzanie, ale fidelităţii lor.” Nimic mai frumos, dar otova. Autorul descrie pastelat plaja, flirtul, damezele cititoare de „Dilema veche” fi-vor încântate de rafinamentul stilistic şi de gentileţea personajului masculin. Cioroianu are meseria de zugrav al cuvintelor în sânge, numai bun pentru provincialismul nostru literar. Cititorul anglofil ar vrea să fie surprins, dar banalul cărţii nu provoacă senzaţii tari. Dacă s-ar da note pentru superficialitate, Cioroianu ar fi premiant. „Când am intrat în ea, a fost la fel de ameţitor ca şi cum aş fi alunecat pe pârtia de laVal-d’Isère – deşi n-am schiat niciodată în viaţă.” Silogismul ar putea naşte intepretări răutăcioase. „Pârguită sau coaptă” e acelaşi lucru, domnule profesor, ar putea să-i reproşeze un chiţibuşar al textelor.
Băiatul răsfăţat al televiziunilor dă lecţii de viaţă la fel ca şi Mihaela Rădulescu în Nişte răspunsuri: „un bărbat nu trebuie să sărute de la o vârstă fragedă. Tocmai pentru că mecanismul său sexual e mai greoi, e mai bine să strângă în el cât mai multă energie sau tensiune erotică, pentru ca mai apoi s-o elibereze, seminal vorbind, mai cu spor. Băieţii care îşi pupă mătuşile pe la şase-şapte ani sau cei care, în clasa a ll-a, sunt disperaţi să fie îmbrăţişaţi de învăţătoare sau cei care îşi sărută vreo mică vecină congenară pe la garduri ş.a.m.d. nu vor fi niciodată buni amanţi, iar paloarea impotenţei viitoare este direct proporţională cu precocitatea primelor fantasme.”
Pe la mijlocul lecturii, când să fi gata de lăsat cartea la dospit apar şi micile încordări literare ale marelui analist media. Mimi, frumoasa recepţioneră de la hotelul cu nume greu de amintit, la care au fost cazaţi cei doi adulterini, dispare fără urmă. Comisarul Romero e un fel de miliţian român. Nu dă de niciun fir al anchetei, pentru că e prea leneş. Finalul e de caterincă dâmboviţeană, unde totul cade în ridicol. Fata este ascunsă în patul unui bastard, la doi paşi de locul dispariţiei. Scena ar fi greu de înţeles pentru un occidental. Dar aşa uimim noi, probabil, lumea prin „Poliţist adjectiv.” Orice lucru normal e anormal în România mileniului trei.
Adulter cu smochine şi pescăruşi rămâne un titlu pastelat, rafinat stilistic, dar lipsit de fantezie şi de profiluri hard. Cartea nu e destinată celor caută senzaţii tari. Doar admiratoarelor de VIP-uri.
Pe portativul erotic, alţi autori mai provinciali, la edituri mai mici, au cântat mai măiestuos aria seducţiei. Dar la noi numele vinde nebuneşte. Mă tem că vine o zi, în care se vor răsfira pe tarabe şi cărţi cu file albe, doar cu titulatura vedetei pe copertă. Un altfel de jurnal al unui puşti.
Adauga in cosul de cumparaturi.
Si eu am citit cartea, Cioroianu o sa ajunga ca si Cartarescu, volume scoase pe banda rulanta si prostii cat un munte.
Am citit volumul si sunt in perfect dezacord cu recenzia. Din cate observ, domnul Ghilezan are conturi de reglat cu autorul, nu cu cartea. Asa se intampla pe la noi. Si din acest motiv, dle recenzor, „nu iau romanii Premiul Nobel” – pentru ca se gasesc mereu alti romani care sa inventeze obiectii, din invidie!
Ca unul care nu-l banuiam pe Cioroianu de asemenea intentii, romanul m-a surprins cum nu se poate mai placut. Domnul Ghilezan se inseala – cartea este mai curand pentru barbati decat pentru femei (dar probabil trebuie sa fii barbat pentru a intelege unde bate naratorul). Daca o vor citi mai mult femeile, cu atat mai bine pentru ele.
Cartea nuu numai ca are ritm, ci are si umor. Si cateva piste cuceritoare. Si, mai ales, am apreciat o lipsa de complexe care – bag seama – ii cam pune in incurcatura pe cei care abunda in asa ceva.
De citit. Si de meditat asupra ei. Cat despre VIP-uri care scriu, domnule recenzor, povestea e veche: strugurii, in ceea ce va priveste, sunt cu mult prea acri.
De ani bun, o carte se vinde dupa numele autorului, nu dupa calitatea lucrarii. Comparati scrierile lui Paraschivescu, Cartarescu, Plesu, si etc..scriitura impecabila de acum multi ani, si ineptiile ce le scot acum.