În urmă cu câţiva ani l-am cunoscut pe Andrei Codrescu, care ne vizitează destul de des ţara, fiind originar din Sibiu. El se declară scriitor american, scrie numai în engleză, dar ţine să-şi păstreze numele de scriitor român, Codrescu.
Glumind, a spus la un moment dat că ar fi ales Codreanu, dar i-a fost teamă să nu fie considerat rudă cu Căpitanul. A fost un admirator al lui Eliade, l-a vizitat, dar i-a dedicat un poem în care îi reproşează că „într-un veac rău, a fost un băiat rău”, iar el, Perlmutter ( acesta este numele său de acasă) ar fi putut fi ucis datorită ideologiei îmbrăţişate de savant, în tinereţe. Unora nu le-a plăcut cuvântul scriitorului rostit la Institutul Cultural Român din Bucureşti, însă Andrei Codrescu nu este omul să se ferească de adversităţi, deşi nu face paradă de originea etnică, este pur şi simplu scriitor. Recunosc că dintre toate cărţile sale, cel mai mult m-a atras romanul „ Casanova în Boemia” , scris cu o pană de maestru. În prima perioadă a vieţii sale, el a fost poet, iar în SUA s-a specializat în emisiuni radio, comentarii jurnalistice. Este prezent în „Dilema Veche”, original în fiecare text, tradus cu fidelitate de Ioana Avădani, editoarea sa în România. S-a născut în 1946, a emigrat în 1965, stabilindu-se în 1966, în SUA, este profesor la Universitatea Statului Luisiana, în Baton Rouge ( cel puţin, era în urmă cu cinci ani). Are la activ numeroase cărţi de poezie, proză, eseuri, a fost distins cu premii. Este comparat, în romane, cu Umberto Eco, cu alţii, dar este original şi comparaţiile nu-i completează profilul. În 1997, la Editura Fundaţiei Culturale Române apărea un volum bilingv, de poeme, „Alien candor – Candoare străină”, în traducerea şi selecţia Ioanei Ieronim, o antologie reprezentativă la acea dată. Redactorul cărţii era tot o poetă – Carmen Firan, iar ilustraţiile aparţineau lui Tudor Jebeleanu. Scriitorul îşi prezintă şi o scurtă biografie. „În păsări este fiinţa noastră furată, dintr-o vară în alta, ele-mi continuă degradarea…. eu prind marea tocmai când o duc norii disciplinaţi ai păsărilor”. Apoi declară – „ Nu sunt un sfânt, mă bucur cu neruşinare de carnea din închisoare”. Desigur, este vorba de închisoarea noastră, a fiecăruia, eul nostru pe care nimeni nu-l cunoaşte în întregime. Cititorul ar înţelege mai bine modul său de exprimare, reţinând aceste cuvinte –„ nu mi se va da permis de port armă, arma sunt chiar eu”. Am parafrazat, pentru că el pune aceste cuvinte în gura altui personaj. „Jocurile de cărţi sunt de natură să creeze femei… pe masă putrezeşte o portocală, mai aproape de libertate, decât sunt eu”. Amintim aici că a fost unul dintre primii care au salutat, prin poeme originale revoluţia din decembrie 1989, alături de alt poet, Valery Oişteanu, locuitor în New York. „Toate războaiele sunt sfinte”, spune cu amărăciune Codrescu. „Cel care închide cosciuge este un fanatic”. Este greu să nu citezi cel puţin două versuri din fiecare poem, versuri antologice. Andrei Codrescu este un mare poet. Ar fi fost mare în orice ţară, în România, poate, mai puţin, aici toţi poeţii sunt mari…”Cucerirea Americii continuă prin persoana a II-a (YOU-TU), de oameni politicoşi din alte ţări”– o autoironie. În 2005 a apărut „ Era azi”, un volum îngrijit de aceleaşi dăruite poete, menţionate mai înainte. Viziunea poetului s-a schimbat, el este mai mult apăsat de ritmul alert al civilizaţiei în evoluţie continuă – „ Am sosit aici într-o mie de maşini, oamenii fără maşini sunt bolnavi, au afirmat observatorii marţieni, melci rămaşi fără cochilie … când o melodie îi face amoroşi ori singuratici, nu există loc unde ei să se poată duce îndată”. Ironia blândă sau foarte ascuţită, sentimentul solidarităţii cu omenirea cuprinsă de grave maladii fac din poetul Andrei Codrescu o porta-voce a unei generaţii care i-a urmat lui Allen Ginsberg, el este un post-beatnic.
Scriitorul este „magic prestigios…are o superbă forţă a limbajului…scrierea sa este o celebrare… are umor şi graţie”— sunt comentarii ale criticilor americani. A fost comparat, prin forţa ironie, cu Orwell, în romanele sale. Nu vom înşira titlurile, se pot găsi pe Internet. „ Pe masă, în faţa mea, e o fotografie cu poarta casei în care m-am născut, pe Elisabethstrasse din Sibiu”, aceasta este expresia nostalgiei lui Codrescu, după ce a vizitat Sibiul în 1995, cu prietenul său, Ted Thomas , care a făcut fotografia. Din ţară, el a plecat în 1965 cu … nimic. „Mustaţa mea este tot ce a mai rămas din Stalin”, este o anecdotă, dar amară. Nonconformismul să este clar exprimat – „Noi n-avem bun- gust, noi suntem artişti”. Din acest motiv ele este un sincer admirator al lui Baudelaire şi Dali, mari nonconformişti din două secole. „Iar dacă în epoca noastră de pitici, colosalul scandal de a fi geniu ne va îngădui să nu rămânem împietriţi asemenea câinilor şi să nu murim de foame, aceasta se va întâmpla doar din mila lui Dumnezeu”, îl citează Codrescu pe Dali. La unul dintre festivalurile de la Neptun, a citit un poem exploziv- „Mama lui de viitor”, în care se întreabă ce este poezia. Evident, nu există răspuns. Un recent roman, care a derutat pe cititori, este „Prof pe drum” (Ed. Curtea Veche- 2008). Titlul, fiind mai greu asimilabil a fost „pocit” adesea prin „praf” în loc de „prof”. Este vorba de „redescoperirea” Americii lui Whitman. Alt roman, la fel de … derutant, este „Mesi@” (sic!). Împreună cu Ruxandra Cesereanu a scris un roman în versuri, „Submarinul iertat”, cu o prefaţă de Mircea Cărtărescu ( Ed. Brumar). Am putea vorbi de o oarecare influenţă a lui Codrescu asupra scrierilor recente ale lui Cărtărescu, ei fiind adesea în contact. Vom încheia cu un citat dintr-o tabletă a lui Codrescu, în „Dilema veche” – „Paradoxul nu este pentru cei slabi de înger, aşa că se poate spune că românii, care trăiesc zi de zi printre paradoxuri, sunt nişte oameni curajoşi. Sunt şi eu – unul, un paradox vreau să spun”.
Leave a Reply