Emil Cioran – Exerciţii de admiraţie

„«De Maistre şi Edgar Poe m-au învăţat să gândesc.» Această mărturisire a lui Baudelaire m-a îndemnat să citesc Serile de la Sankt-Petersburg şi celelalte lucrări ale celui mai pătimaş şi mai intolerant dintre gânditori. Adevărurile lui şi, mai mult încă, nebuniile lui au un farmec de netăgăduit. Un monstru fascinant. La antipod, Valéry seduce prin reţinere. Nici o dogmă, nici un exces nu sunt legate de numele său. N-a păcătuit decât prin eleganţă. Am formulat, în ce-l priveşte, o serie de judecăţi nedrepte, izvorâte dintr-o exasperare impură pe care îmi fac datoria de a o denunţa aici. Textele care urmează, fie despre Michaux, Saint-John Perse, Fondane, Beckett, Eliade, Maria Zambrano, fie despre Borges, Weininger, Fitzgerald, sunt vrând-nevrând capricioase, ca tot ce derivă din admiraţie, din prietenie sau din entuziasm necontrolat.“ De acelaşi autor Despre neajunsul de a te fi...

Întâlnirea mea cu Dragoş Munteanu

Revista Vatra veche mi-a adus recent aminte de poetul, scriitorul şi ambasadorul Aurel Dragoş Munteanu. Mărturisesc că nu l-am descoperit din paginile Luceafărului, nici din sindrofiile lui Adrian Păunescu, darmite din aranjamentele post-decembriste ale lui Ion Iliescu. Nu i-am citit operele, i-am urmărit cu un ochi vigilent cariera. Cum să fii amic cu Ţuţea şi să-l slujeşti pe Ion Iliescu, asta m-a bulversat. Am încercat să-l cunosc. Ca om. M-a stârnit. Prin 1993, i-am făcut o vizită în ambasada de pe Dupont Circle (Washington DC). Cu toată opoziţia dizidenţei din America. Era omul lui Iliescu, ziceau ei. Dar poetul a renunţat la carnetul de partid şi s-a refugiat, cam târziu, e drept, peste Ocean. Spuneam eu. Deci, am hotărât că trebuie să-l cunosc. Am găsit şi un subiect. Celebrul caz mediatizat pe televiziunile americane despre copiii instituţionalizaţi dintr-un aşezământ din Galaţi.”Fleacuri de presă”, mi-a replicat el. Am insistat. „E mai mult decât atât”. Nu m-a crezut. Şi m-a invitat să bem. Recunosc că am consumat vreo jumătate de  duzină de Cotnari. Nu ne-am cherchelit. Am fost doar în dispută. După vreo două zile, un congressman cerea neacordarea „Clauzei Naţiunii celei mai favorizate” pe motiv că administraţia de la Bucureşti nu are o lege a adopţiilor internaţionale. Flama era pornită de NBC. Burt Gordon o urcase la tribuna celui mai important parlament. Tot nu mă credea că e un joc politic. El susţinea că e doar un caz de media. Chestiunea s-a rostogolit. Alte televiziuni au amplificat subiectul. S-a organizat chiar un teledon pentru ajutorarea copiilor din orfelinatul gălăţean. Vreo patru milioane de dolari s-au adunat …puţin. După vreo săptămână de lobby ale organizaţiilor de adopţii, a început să-mi dea dreptate. Între timp, am avut o bursă la Casa Albă. Într-un dialog privat avut cu Bill Clinton, în apropierea lăcaşului lui Sox, motanul său, i-am cerut să nu acorde clauza,...

Apărarea lui Breban

A, se spune că am „turnat”, verbal bineînţeles, şi am dat „informaţii” despre Goma, Tudoran, Eugen Ionescu şi Monica Lovinescu? Probabil că am vorbit despre aceste persoane publice când eram şicanat sau asaltat la telefon de Pleşiţă (pe care l-am întâlnit de două ori în clădirea ministerului unde funcţiona şi o dată în curtea Uniunii Scriitorilor, când l-am rugat să-l elibereze pe criticul I. Negoiţescu, arestat de două zile!) sau de alţi ofiţeri de poliţie, mai ales la unele întoarceri sau plecări în străinătate, cum li se întâmpla nu puţinor colegi de-ai mei. Şicanaţi şi presaţi, bieţii de ei, cu zecile, să dea declaraţii despre ce au văzut acolo şi cu „cine s-au întâlnit”, fapt, pe care, o spun încă o dată, eu nu l-am făcut niciodată: n-am dat niciodată asemenea declaraţii! O spun fără multă mândrie, probabil că mă apăra şi firea mea „arogantă, megalomană”, ca şi statutul meu de scriitor foarte cunoscut şi, nu ignor, poate şi zelul sau „sarcina” unor ofiţeti, în frunte cu acelaşi Pleşiţă, care în unele conversaţii se arată fals amabil pentru a mă „neutraliza”, cât de cât, probabil, sau pentru a mă împiedica să mă aliez făţiş cu Goma – pe care îl primeam în casă (eu şi Nichita, singurii, se pare, sciitori români!) şi pe care l-am dus în două rânduri la secretarul CC Burtică. După ce acesta, Burtică, mi-a cerut, bărbăteşte, părerea, despre „cazul Goma”. Şi care, în prezenţa mea, i-a propus apoi lui P. Goma, când am mers împreună, să scrie un articol despre drama recentă în acele zile, cutremurul din 4 Martie, articol („reportajul” cum apare el în discuţia mea telefonică cu Pleşiţă) care a apărut pe prima pagină a revistei România literară şi care, am aflat ulterior, a făcut o „proastă impresie” vechii emigraţii culturale de la Paris! Tot tov. Burtică i-a promis lui Goma că-i publică...

Bravo tanti Ica! Trăieşte-ţi viaţa!

Pe tanti Ica, cumnata lui Cioran, n-a mai căutat-o nimeni din mileniul trecut să o întrebe cum îşi mai duce zilele. S-ar fi dus pe lumea cealaltă fără ca cineva să-i mai poarte de grijă, dacă n-ar fi scos la licitaţie operele din perioada de creaţie românească a lui Emil Cioran. Sigur că poate fi acuzată pentru procedură, dar nu pentru că vrea să câştige un ban. Trăim vremurile liberale pe care ni le-am dorit cu toţii. Ce nu e ilegal, e legal. Ilieşiu acuză că la Paris se vând ilegal obiecte din arhiva Cioran În zadar Gabriel Liiceanu a acuzat-o că minte. În jurul oricăror licitaţii există o oarecare discreţie. Poate, tanti Ica, are o singură vină: că nu s-a adresat mai întâi autorităţilor româneşti să întrebe dacă îşi doresc să achiziţioneze aceste obiecte din patrimoniul familiei. Dar, după cum le cunoaştem năravurile, nici n-ar fi avut la ce uşi să bată. Ale lui Kelemen Hunor? Ale lui Gabriel Liiceanu? Ale lui Horia Roman Patapievici? Dacă intelectualii de marcă ai României aveau atâta drag de patrimoniul cultural românesc, de ce nu au tras semnalele de alarmă, de ce nu şi-au deferecat conturile pentru a cumpăra obiectele? Lăudabil este gestul TVR, cu toate că nu e treaba Consiliului său de Administraţie, de a participa la licitaţia pariziană. Dar chiar, aşa, nu s-au găsit o sută de mii de euro pentru materialele de lucru ale filozofului din perioada sfintei sale tinereţi? Nu e treaba lui Gigi Becali să cumpere. Nici nu ar şti pe ce dă banii. Dar statul român, plătit cu impozite grase, autorităţile culturale care au pus taxe şi pe ramele de tablouri, nu-şi puteau rupe de la gură? Trebuie ca tanti Ica să moară de foame într-o democraţie liberală, cu bunurile din proprietatea familiei, sub pernă? Să fim serioşi. Femeia a vândut din ce îi aparţine de...

Angelo Mitchievici – Teodoreanu Reloaded

Volumul de faţă este o provocare critică şi una biografică. Explorarea textelor lui Ionel Teodoreanu a fost, simultan, şi o explorare a propriei mele vieţi: despărţire întârziată de adolescenţă, cartea reprezintă omagiul discret, adus sensibilităţii unei lumi care a fost. Situat la graniţa dintre istoria literară şi istoria ideilor, textul este şi o formă nostalgică de asumare a unei crepusculare identităţi moldoveneşti. De Ioan Stanomir Despre sunete şi memorie. Fragmente de istoria ideilor De Angelo Mitchievici Cinema...

De ce fug scriitorii după cocarde şi sclipici?

Mă exasperează fuga scriitorilor români după cocarde şi sclipici. N-aş fi comentat acest sentiment, ducă-se în pustie, dacă Monicăi Ramirez, în ghidul său practic: Cum se scrie un bestseller, nu mi-ar fi adus aminte în final de un lucru elementar : „un scriitor scrie, nu fuge după medalii şi ovaţii”. Şi istoria literaturii lumii e plină de astfel de personalităţi, fără titluri de Sire sau nume de ambalaje, care au dat lumii opere memorabile. Un prieten occidental îmi spunea că singurul premiu adevărat în literatură e Nobelul, restul intră la şi altele. Eu cred că după Nobel, marele premiu este dat întotdeauna de cititori. Ei sunt cei care renunţă la o plăcere sau o acţiune de moment pentru a-şi cumpăra o carte. Piaţa este singura în măsură să dicteze ierarhii. Pentru mine doar Topul vânzărilor contează. Restul e deşertăciune… Am participat recent la Gala Premiilor „Observator cultural”. Mă număr printre spectatorii constanţi ai acestei gale. Pot spune că niciodată n-am văzut aşa o lume literară obosită şi plictisită. Premii multe, mize mici, multă cumetrie. N-am fost niciodată la galele premiilor Oscar, dar îmi imaginez emoţia anunţării premianţilor, tensiunea din sală şi bucuria din final. Premiul e legitim, încărcat de aur la propriu şi la figurat. În sala Teatrului Odeon, m-am nimerit în vecinătatea clanului Vakulovski, în timpul acordării premiilor Observator cultural. Sigur, unul dintre ei era nominalizat. Când s-a rostit numele câştigătorului la proză, altul decât junele critic, întreaga lui trupă s-a ridicat şi a plecat trântind scaunele şi uşile de la balcon. Aş fi vrut să sun organizatorii, dar am preferat să scriu: „Cine sunt nominalizaţii…” Prea erau previzibile premiile. Mă întreb dacă Ion Vianu ar mai fi păstrat prietenia cu Gabriel Liiceanu ar mai fi fost laureat al premiilor alternativă? Câţi dintre membri juriului pot jura cu mâna pe inimă că au citit Amor intellectualis. Romanul unei...