Posted by
Ilă Citilă on Apr 1, 2012 in
Eseuri |
2 comments
Robert Şerban Într-o zi, în 1981, taică-meu m-a anunţat că vine Nichita Stănescu în oraş şi că va avea o lansare de carte. Mi-a spus că trebuie să-l însoţesc, fiindcă e important să-l văd pe acest mare scriitor. Atât de convingătoare au fost cuvintele tatălui, încât n-am schiţat nici-un gest de împotrivire. Şi-am mers împreună la biblioteca judeţeană din Turnu Severin unde, în sala de lectură, se lansa ultima carte a lui Nichita. Erau mulţi severineni curioşi acolo, cu greu am prins locuri în spatele sălii. Nu am fost foarte atent la ceea ce au spus vorbitorii, fiindcă mă uitam fascinat la chipul bătrân şi obosit a lui Nichita, la buzele roşii, la crăpătura sângerie a celei de jos, la ochii tulburi, lăcrimoşi şi albăstrii. Era absent şi nici el nu cred că asculta vorbele ce-i erau destinate. Când ultima dintre ele, care a anunţat că poetul dă autografe, a fost rostită, s-a format repede o coadă umană. Şi dacă doamnele şi toţi domnii s-au aşezat unii în spatele altora, cu cărţile în mâini, aşteptându-şi rândul, puştanul care eram s-a postat la câţiva centimetri de dreapta lui Nichita; şi continuam să îl privesc, interzis de emoţie şi de o stare inexplicabilă. Poetul avea o mână mare şi scria atât de greu cu ea, scrijelea cu atâta efort cu stiloul pe hârtie, încât aşteptam să se întâmple ceva, nu-mi dădeam seama ce. Din când în când, Nichita îşi ridica privirea şi se uita la mine. Sau prin mine. Cred că mi-a şi zâmbit, dar eu eram hipnotizat complet de el şi de gesturile sale. După ce mă privea preţ de o secundă, continua să scrie, cu un efort enorm, un alt autograf. Apoi, o altă privire. După un timp, s-a petrecut ceea ce aşteptam, parcă, amândoi: a pus stiloul pe masă, s-a ridicat foarte încet şi a zis celor care...