Mirel Bănică – Enervări sau despre bucuria de a trăi în România

Textele reunite în volum sunt rezultatul unui „joc” publicistic pe care Mirel Bănică l-a purtat timp de 10 luni cu Codruş Constantinescu: să scrie pe cărţi postale ilustrate sau pe „cartoline” despre faptele care enervează în...

Steinhardt – Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia

Cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la naşterea Monahului Nicolae Delarohia (29 iulie 2012), Polirom editează o variantă inedită a Jurnalului fericirii, după manuscrisul aflat la Mănăstirea „Sfânta Ana”, Rohia. Îngrijirea ediţiei, compararea variantelor, notele, addenda şi indicele sunt realizate de George Ardeleanu. În vara anului 2002, în arhivele Mănăstirii „Sf. Ana” Rohia a fost descoperită o dactilogramă – din păcate, incompletă – conţinând o variantă a Jurnalului fericirii. Prima întrebare care s-a pus a fost: era vorba de varianta a doua a Jurnalului fericirii sau de o a treia variantă, rezultata din dorinţa autorului de unificare a primelor două? Un singur lucru era cert: această varianta era diferită de cea publicată ăn 1991 la Editura Dacia (şi reluată apoi în alte opt ediţii). Jurnalul fericirii a avut un destin dramatic înainte de 1989. Scris între anii 1969 şi 1971, a fost confiscat de Securitate pe 14 decembrie 1972, dar în 1975 i-a fost restituit autorului, în urma unui memoriu. Ăntre timp însă Steinhardt rescrisese din memorie Jurnalul. Ulterior, el a trimis copii ale celor două variante mai multor prieteni, inclusiv Monicăi Lovinescu şi lui Virgil Ierunca. Acestora le-a mărturisit şi că intenţiona să unifice cele două variante – acesta fiind cel mai puternic argument în sprijinul ideii că dactilograma de la Rohia reprezintă varianta-sinteză a primelor două.„Care ar fi, pe scurt, diferenţele dintre această variantă inedită a Jurnalului fericirii şi varianta publicată? În primul rând, o altă ordonare a blocurilor textuale. Jurnalul fericirii, fiind scris apres coup, «bulversând» cronologia, lasă posibilitatea unor astfel de reordonări, recombinări, dislocări, inversări, redistribuiri, repoziţionări, extensii, contrageri etc. Un joc textual flexibil, de tip puzzle (sau, mai degrabă, de tip Rubik), aproape joycean, care este totodată şi un joc al rememorării. În al doilea rând, o rescriere, o reformulare a pasajelor comune ori comparabile. Nu în ultimul rând, prezenţa unor fragmente...

Alina Mungiu Pippidi – De ce nu iau românii premiul Nobel

De ce râvnesc romanii la premiul Nobel fără să îl obţină? Răspunsurile Alinei Mungiu-Pippidi din aceasta antologie dezvolta o intreaga critica a societatii romanesti de azi, de la un sistem de educatie care si-a pierdut busola, la o fractura care a aparut intre merit si succes, fie ca e vorba de politica, mari averi sau profesii intelectuale. Plastic si elocvent, oscilind de la sarcasmul plin de umor la imagini a caror sensibilitate ne aduce lacrimi in ochi, stilul publicistic al Alinei Mungiu-Pippidi nu poate lăsa pe nimeni indiferent şi dezvăluie personaje ca Elisabeta Rizea, Monica Lovinescu, Vasile Paraschiv sau George Pruteanu, care ne apar strălucind într-o lumină nouă. Editorialele Alinei Mungiu-Pippidi au atras sute de mii de cititori şi mii de comentatori după anul 2000. Volumul de faţă oferă pentru prima data concepţia de la baza acestui succes de...

Steinhardt – Articole burgheze

Steinhardt îşi continuă în Revista „masacrul” din volumul de debut, semnînd episodic tot „Antisthius” şi parodiind acum stilul revistelor Criterion şi Vremea, precum şi pe Eugen Ionescu. „Mă întreb încă o dată dacă între Steinhardt cel de după 1964 şi cel de pînă la 1947 există o ruptură. Recitirea recenta a scrierilor de junete mi-a consolidat opinia de acum zece ani. Cel de-al doilea Steinhardt nu înseamnă decât maturizarea firească a primului – sub impactul noilor experienţe existenţiale, culturale şi spirituale prin care i-a fost dat să treacă”, după cum observa Nicolae Mecu. De acelaşi autor Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional. Critica operei lui Leon...

Umberto Eco – Minunea Sfântului Baudolino

Între 1959 si 1961, Umberto Eco a publicat în revista italiană Verri o serie de texte satirico-parodice vizând o diversitate caleidoscopică de teme ale lumii contemporane. Peste doi ani, în 1963, textele aveau să fie strânse în volumul de mare succes Jurnalul minim. Un nou volum, Il secondo diario minimo, a fost publicat în 1992. Versiunea românească reprezintă o selecţie din această ultimă ediţie. Tonul sarcastic şi ironia muşcătoare fac ca tuşele groase în care scriitorul italian infăţişează o realitate sau alta să scoată în evidenţă tocmai acele detalii stânjenitoare şi sâcâitoare, pe care, dintr-o prea mare obişnuinţă cu ele, nici măcar nu le mai băgăm în seamă. După cum însuşi autorul mărturiseşte, intenţia cărţii – a cărei deviză este Lăsaţi-mă să mă amuz! – depăşeşte cu mult semnificaţia etică a dictonului Ridendo castigat mores. Căci aici nu intenţia moralizatoare precumpăneşte, ci dorinţa lui Eco de a induce cititorului acea luciditate amară pe care n-o poţi îndeobşte căpăta decât amuzându-te copios. Treptat însă, savoarea umorului va lăsa locul unei alte savori, mai adânci şi mai stăruitoare, aceea a tristeţii de a ne simţi puşi în faţa unor adevăruri pe care am fi dorit să nu le ştim. de acelaşi autor: Cimitirul din Praga Misterioasa flacără a reginei Loana Cum se face o teză de licenţă Vertigo. Lista infinită Order Minunea Sfântului Baudolino Preţ @ RON25,00 Qty: Adauga in cosul de...

Umberto Eco – Cum ne construim duşmanul

Problema duşmanului colectiv a devenit un subiect predilect al lui Umberto Eco şi face obiectul primei dintre scrierile reunite în acest volum. Pentru a se putea defini, o societate are nevoie de un duşman care să fie complet diferit de ea; o dovedesc regimurile rasiste, în frunte cu naziştii şi fasciştii, care şi-au inventat un inamic monstruos folosindu-se de argumente intolerabile. O dovedesc de asemenea, astăzi, societăţile ce urmăresc să obţină consensul general prin găsirea unui duşman în „alteritatea“ imigranţilor. Pornind de la o serie de reflecţii critice, Eco abordează pe rând toate temele sale predilecte: sistemele media, utilizarea abuzivă a ştiinţei, literatura şi cultura populară. Umberto Eco este scriitor, profesor de semiotică, unul dintre cei mai importanţi gânditori contemporani. A scris romane, studii de semiotică, estetică şi teorie literară. De acelaşi autor la Editura Polirom au mai apărut: Misterioasa flacără a reginei Loana (2004),  Pendulul lui Foucault (2005), Cum se face o teză de licenţă (2006), Numele trandafirului (2007, 2010), Baudolino (2007), Limitele interpretării (2007),  A spune cam acelaşi lucru (2008), Apocaliptici şi integraţi (2008), Insula din ziua de ieri (2009), De la arbore spre labirint. Studii istorice despre semn şi interpretare (2009), Kant şi ornitorincul (ed. a II-a, 2010), Cimitirul din Praga (2010). Order Cum ne construim duşmanul Preţ @ RON22,95 Qty: Adauga in cosul de...