Jemapel&Jemanfu – Critica raţiunii inutile şi insuficiente

De Marius Ghilezan Dacă nu am fi atât de încremeniţi în proiect, le-am putea face loc în contemporanitate şi grupului vesel Jemapel&Jemanfu, pe lângă cupletul de-o serizitate galactică Pleşu&Liiceanu. Cei doi din depărtări continentale şi apropieri onomastice, unul în Ottawa, altul de prin otava transilvană, iau neaoş filosofia de secole la mestecat, precum o face un Bade cu înţelepciune. Cei doi sunt un fel de Pat şi Patachon, Sylla şi Caribda, Stan şi Bran ai zilelor noastre. Autorii nu despică firul în patru, ci leagă ce alţii au deznodat de secole. Din Critica raţiunii inutile şi insuficiente, de un antikantism haios, nebun şi lejer, am înţeles mai lesne de unde vine nodul gordian, dar şi top-down-ul care l-a făcut celebru pe Alexandru cel Mare, cât de greu e să fii nemuritor printre muritori, care sunt ecuaţiile viciului şi care sunt necunoscutele prostiei umane, duse la sacrificiu. Jemapel&Jemanfu au deschis un război frontal ipocriziei celor care meditează tandru, jovial şi dantesc într-o lume a tristeţilor livreşti. Zâmbiţi, vă rog, şi nu mai staţi crispaţi!   Order Critica raţiunii pure şi insuficiente Preţ @ RON29,90 Qty: Adauga in cosul de...

Andrei Makine – Femeia care aşteaptă

De Marius Ghilezan Povestea lui Andreï Makine începe cu un fel de apologie pentru moartea simbolică. Autorul “ucide” egoul tinereţii sale pentru a dejuca rolul solitar pe care şi l-a impus femeia din titlu. Vera, că despre ea spune povestea, este trecută de prima tinereţe. Trăieşte departe de lume, într-un sat rusesc de pe lângă Marea Albă. Îşi tot aşteaptă logodnicul de pe front. Într-una din verile anului 1970, un tânăr intelectual din Leningrad, de 26 de ani, plin de dispreţ faţă de epoca tristă a lui Brejnev şi regimul său represiv, este trimis să scrie un reportaj despre obiceiurile locului şi femeile rămase văduve. Descoperă ruinele marelui vis colectivist, dar şi germenii prăbuşirii civilizaţiei. Aşa o găseşte pe Vera, o profesoară, în vârstă 47 de ani. Când avea doar 16 ani, logodnicul ei a murit pe front. Trauma sa, aceiaşi cu a milioane de femei sovietice, nu se vindecă nici după ani de zile. Cea care i se spunea “credincioasa” refuză să ştie că Boris al ei nu mai este şi nu se va mai întoarc. După 30 de ani, ea se conservă încă pentru el, trăind o viaţă fără sens. Tânărul, în timp ce adună poveşti despre viaţa rustică pentru satira sa, este tot mai atras de Vera. Foarte arătoasă, o forţă a naturii, îmbrăcată mereu cu un palton militar, cărând tot timpul o plasă de pescuit după ea, i-a stârnit atenţia tânărului. Povestitorul flirtează naiv şi îngăduitor. Îi laudă cărţile din bibliotecă, o încurajează să-şi termine studiile. Ea se gândeşte tot la Boris. Se duce regulat în gară – probă de masochism – doar pentru a aştepta trenul de la Moscova, cu care, zice ea, trebuie să apară eroul. La un moment dat este descrisă o scenă grotească în care una dintre văduve îi arată străinului ziare cu articole despre succesul lui Boris, care ar fi...

Yasmina Khadra – Sirenele bagdadului

De Marius Ghilezan Prin “Sirenele Bagdadului”, scriitorul algerian Mohammed Moulessehoul, fost combatant militar, nevoit din cauza cenzurii să semneze cu pseudonimul Yasmina Khadra, în pagini scrise cu determinare și rafinament, dezvăluie devenirea, trăirile și latura umană a unui arab pregătit să devină kamikaze. Tânărul din satul irakian Kafr Karam, fiul fântânarului, descoperă ororile războiului, cruzimea luptătorilor americani, care ucid fără milă un copil cu dizabilități și când îi este dezonorat tatăl explodează de nervi, iar o nuntă sare în aer la propriu. ”În vreme de război, îndoiala îi dă întâietate neghiobiei, în detrimentul judecății la rece; chestia asta se cheamă legitimă apărare…” Își pierde cumpătul și ia calea Bagdadului. Acolo, sora sa, medic, nu-l primește în apartamentul ei, dar îi oferă o sumă de bani să meargă la un hotel. Deh, ruda săracă de la țară. Sfătuit de către un chelner, înnoptează la o Moschee. Se trezește dimineața fără rucsac și fără bani.  Supraviețuiște în lumea rău famată. “Orașul era ca o strecurătoare, lua apă de peste tot. Aici, atentatele erau monedă curentă. Nu se astupa o gaură, că apăreau altele, și mai ucigătoare.” Când disperarea părea că-l mistuie cu groază, apare îngerul din senin, în persoana consăteanului Omar Caporalul. O pornire lăuntrică îl trimite în grupul lui Sayed, fost țăran, ajuns prin împrejurări necunoscute, proprietar de magazine. În spatele rafturilor organiza în secret Jihadul contra necreștinilor. S-a supus vieții crude de răzvrătit, fără să pună prea multe întrebări. Se lasă dus de valul de ură contra americanilor și de aici nimic nu mai era pentru el ca înainte. Așteaptă cu o răbdare înfuriată să intre în luptă. ”Eram ca un șobolan prins în capcanele trupului meu. Mintea îmi alerga în toate părțile, fără să găsească o portiță de scăparea. Asta să fi fost claustrofobia? Aveam nevoie să-mi ies din țâțâni, să fac explozie ca o bombă, să folosesc...

Silvia Colfescu – Două luni în Europa

De Marius Ghilezan Volum disponibil şi sub formă de eBook AICI Există viaţă şi în spatele Cortinei de fier. Asta vrea să ne explice Silvia Colfescu, norocoasa profesoară bucureşteană, care a avut şansa de a primi paşaport pe timpul lui Ceauşescu şi a putea scoate bătrâna Dacia în „Străinezia”. De ce noroc? Pentru că foarte puţini scăpau de vigilenţa Securităţii. Citind mărturiile de călătărie – ca unul care am cărat cocoşat sticlăria roşie de Tomeşti prin DDR – recunosc preţul libertăţii de mişcare din acea vreme. Totuşi, plecând la „drum sălbatic, spre un vest nesălbatic” autoarea a reuşit să compună un portret realistic de călătorie. Aşa era. Tinerii de azi ar înţelege cu greu sacrificiile prin care au trecut unii părinţi pentru a putea admira frumuseţiile „occidentului exploatator.” „Două luni în Europa” trebuie citită doar în contrast cu epoca, zisă de aur, în care o portocală sau un paşaport nu erau decât delicatesuri pentru privilegiaţi. Aşa cum a promis de la început, Silvia Colfescu nu „a asasinat cititorul cu descrieri despre munţii solemni ca nişte generali bătrâni” sau cu prezentarea exponatelor pinacotecilor care se pot găsi în oricare dintre pliantele de prezentare.  A spus poveşti despre întâmplări reale.  Autodeclarată săracă, cititoare, dar cu mulţi pantofi, ne-a cam agasat cu greutăţile financiare. Poate am fi dorit mai mult să aflăm despre convertirea laicului din Est la noua religie europeană. Să ni se spună ce urme adânci au lăsat cele două luni de rătăciri în viaţa unuia întors la disperările de acasă. Oricum,  Rosinanta (Dacia, maşina de călătorie) şi-a prezentat pe deplin limitele. A gâfâit şi a dat aburul afară prin Alpi şi a cărat un magazin de alimente din Occident la rudele sărace de acasă. Poate  că brand-makerii de la fabrica din Argeş mai bine sponsorizau proba de rezistenţă a bătrânei Dacii, decât voiajul din „ Noua Caledonie: la un...

Lorena Lupu – Dona Juana

De Marius Ghilezan Cartea „Dona Juana” este un fals roman erotic. O cronică a vieţii de noapte dintr-un club gay „Bizarre” prin trăirile unui travestit care nu oferă o abundenţă de scene de amor. Erosul este tangent cu endorfina. Sexul este mai mult comentat. Autoarea încearcă să construiască o identitate transexuală lui Don Juan, dar nu reuşeşte decât să ridiculizeze eternul masculin. Mi-e greu să cred că Iulius Cesar ar fi spus: „eu sunt bărbatul tuturor femeilor şi femeia tuturor bărbaţilor”, aşa cum apare în carte, mai ales că Împăratul nu şi-a recunoscut niciodată homosexualitatea. Istoricii pun aceste aprecieri în gura adversarilor politici. Nu prea puţini. „I’m just a gigolo!”  It’s enough! ar zice simplu, criticul simandicos. It’s just about sex! sare cititorul. Şi aici Lorena Lupu reuşeşte o partitură interesantă. Prin Dona, ea este dirijorul. Soliştii i se supun. Patronul clubului Alfonsinho e fără chip, uşor de citit ca profil psihologic, după modul în care a montat pişoarele în forma buzelor Angelinei Jolie. Dudettele (probabil amfitrioanele) sunt personaje auxiliare, în timp ce clienţii sunt „ciudaţii fără viaţă socială reală, care se mint că în spaţiul clubului se pot impregna cu esenţa coolness-ului, toţi nebunii benigni cu lumi paralele în creiere.” În piesa jucată apare Gloria şi scena de sado-masochism. Nimic ultragiant pentru spectatorii convinşi că scenograful nu se schimbă. Dacă „pulifricii” sunt ridiculizaţi, gemenii gay, Carol şi Silvian, au o fizionomie ştearsă, de dansatori fără identitate. Anton, ţigănuşul slăbănog de la spălătorul de vase, identificat spre final cu numele de botez Confort, primeşte o atenţie specială. La fel ca şi Virgil, şoferul de taxi. Restul e …cancan. Şirul confesiv din spatele butaforiei clubului gay se întrerupe dintr-o scenă de gelozie. Apare Mircea, un băiat de bani gata, care-i suceşte mintea lui Sysy,  şi-i propune o Thailandă cu mult sex. Patronul înnebuneşte şi decide să închidă acaretul. În final,...