Misterioasa moarte a lui Mihai Eminescu

Mihai Eminescu era incomod pentru Puterile Centrale Încă de pe vremea când era redactor şef la Timpul, oficiosul Conservatorilor, Mihai Eminescu şi-a afirmat puternicele sentimente patriotice, în dezacord cu linia partidului, a puterilor centrale, chiar şi împotriva lui Maiorescu. După 120 de ani de la moartea sa cunoaştem scrierile sale, atât jurnalistice cât, mai ales, cele poetice. Mai puţin ştim despre contextul politic al acelor vremi. Între 1880 şi 1883, anul alienării sale, a avut o activitate virulentă împotriva politicienilor acelor vremuri. Mai mult, lua parte la înfiinţarea confreriei „Societatea Carpaţi”, care va atrage atenţia marilor puteri imperiale pentru natura „subversivă” a discuţiilor membrilor. Ei se pronunţau pentru dezlipirea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar. Iată ce conţinea o parte din raportul pe care ambasadorul austriac la Bucureşti, baronul Mayer, l-a transmis superiorilor săi: „Eminescu a făcut propunerea, la una dintre şedinţele grupului, ca toţi tinerii care frecventează instituţiile de învăţământ din România să acţioneze în timpul vacanţei, prin locurile natale, pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari”. Eminescu, înzestrat cu o puternică şi influentă carismă, era lider de opinie. Părerile sale nu erau conforme celor ale politicienilor conservatori din jurul lui Carp, care negociau mai bine de doi ani cu “Tripla Alianţă” (Germania, Austro-Ungaria, Italia).  Sărbătorile naţionaliste de la Iaşi, însă, de la începutul lunii iunie 1883, când s-a dezvelit statuia lui Ştefan cel Mare şi când Eminescu, perfect sănătos, a citit la “Junimea” poemul sau, “Doina”, au iritat puterile centrale.  Von Bismarck a cerut ferm desfiinţarea Societăţii “Carpaţi”, un adevărat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pe faţă şi în clandestinătate pentru ruperea Ardealului de la Imperiul Austro-Ungar şi alipirea lui la Ţară. Guvernul conservator scotea astfel confreria în afara legii. Moment excepţional pentru Titu Maiorescu să-şi pună în practică planul său de reducere la tăcere a lui Eminescu.  Ziarul...

Eric-Emmanuel Schmitt a umplut Ateneul Român

Eric-Emmanuel Schmitt a umplut Ateneul Român. Fidelii săi cititori i-au putut sorbi judecăţile de valoare, acurateţea limbii franceze, tributul adus sufletului prin scrierile sale remarcabile. Pentru admiratori a fost un  regal de modernitate şi de bun simţ. Vorbele măsurate, dibaci meşterite, au arătat măsura unei valori a lumii. Un scriitor contemporan cu ştaif. „Il fait bon vivre” ar spune francofonul. “Well build author brand”, cel de pe partea opusă a Canalului Mânecii.   Pentru profesionişti, entuziasmul a fost însă moderat. Judecăţile de valoare, exprimate în cel mai important for al culturii române, au mai fost spuse şi în alte părţi. Discursul părea manufacturat. Sigur, cu o clasă peste Paulo Coelho. Aprecierile sale pentru Angela Gheorghiu, Ileana Cotrubaş au fost menite să sporească empatia sau poate chiar ascultă muzica lor, nu ştim. Eric-Emmanuel Schmitt a fost mai întâi dramaturg, apoi, după uluitorul succes al povestirii “Oscar şi tanti Roz” a devenit scriitor. Stilul său e inconfundabil. Poveştile au personaje simple. Cadrele sunt memorabile. Răsturnările de situaţii sunt imprevizibile. Schmitt scrie scurt şi năucitor.   Mulţi am văzut piesa “Variaţiuni enigmatice”. În prima jumătate era să adorm. Finalul e de capă şi spadă. Rememorând prezenţa sa la Bucureşti, cu prilejul montării piesei, a remarcat că „personajele se ucid în cuvinte”, iar în Japonia “se bat la propriu.” Maestrul întâmplărilor fantastice nu cunoaşte, conform mărturisirilor, culoarea ochilor celui cu care vorbeşte. De ce? Pentru că este interesat mai mult de privire. “Privirea încarcă ochii.” Un regizor l-a rugat mai demult să aleagă dintre trei sute de copii personajul pentru Oscar. Nu a căutat figuri, doar suflete. A zărit unul şi a decis. Acesta are sufletul lui Oscar. “Dragostea ne salvează de egoism”, a mai precizat autorul “Visătoarei din Ostende,” lăsată în lumea ei de personajul scriitor din carte. “Dragostea apare, doar după ce cuplul se eliberează de sex”, iată maxima. “Să te îndrăgosteşti e uşor, să iubeşti e dificil.” Printre chestiuni serioase...

Goran Mrakic – Punk Requiem

De Marius Ghilezan Cine mai e şi Goran Mrakic? Cum adică “Punk Requiem”? Înainte de a comenta carcea bănăţanului sârb, care nu e cal verde, trebuie amintit că în epoca medievală, celebrele Diario anunţau locuitorii burgurilor cine va mai fi ars la Stâlpul lui Rudolf. Ulterior, cronicarii au povestit despre războaie şi cum era organizată viaţa din cetate. În arhivele municipale zac date fără conţinut. Orice moment strălucit sau întunericit al istoriei se datorează exclusiv memorialiştilor. Fără ei, trăirea nu are memorie. Bun, dar ce are în comun un jurnalist cu istoria? Chiar facultatea de istorie. Am zice. Poveştile lui Mrakic cu sedilă sunt ale Revoluţiei române, adică ale trecerii paşnice de la chiftelele bunicii la hamburgherii din carne de şobolan. Nu râdeţi. Temele  din “Punk requiem”, ai lumii care nu e numai a tururilor de pantaloni târâţi prin imală, ci şi a ritmurilor “chem puţu vas”,  ale generaţiei fericite. A celei care a sărit direct din iadul comunist în infernul capitalist. De la adidaşii din Ociko, la mâncatul de seminţe în Ferrari. Mai precis din Lacto-bar, direct în McDonald’s-ul împlinirii. Mracik este cronicarul nopţii de 26-27 aprilie 1997 (Noaptea Învierii): “Deodată porţile fast-food-ului luminos s-au deschis larg, iar puhoiul a început să se reverse. Ne-am lipit de un perete şi am privit neoutincioşi iureşul din faţa noastră. Oamenii se călcau în picioare ca să intre înăuntru. Pumni, coate, urlete, îmbrânceli, ameninţări, enoriaşi care ieşeau de la slujbă. Angajaţii priveau terifiaţi hoarda care a luat cu asalt întregul spaţiu. Primilor le-au fost promise reduceri. Cei ajunşi la pult stăteau lipiţi unul de altul şi se uitau cu pupilele dilatate spre vânzătorii în uniforme. “Ce doriţi să comandaţi?” Câteva secunde de tăcere. Nu ştiau ce să comande. La un moment dat un băiat buhăit a strigat disperat: Hamburgheri, vreau zece hamburgheri. :I cinci cizburgheri. După el s-a declanşat corul apoliptic...

Ana Blandiana – Fals tratat de manipulare

De Marius Ghilezan Citind volumul “Fals tratat de manipulare”, o carte care nu i-a plăcut să o scrie, aşa cum mărturiseşte Ana Blandiana, mi-am amintit de Doina Cornea, cum a fost pusă cap de listă de către manipulatorii Consiliului Frontului Salvării Naţionale, încă din decembrie 1989. Când am întrebat-o după vreo doi ani cum de le-a permis să-i folosească numele, mi-a răspuns: “de proastă, rolul femeii e la cratiţă.” Ana Blandiana i-a refuzat din prima, aflăm din carte. De obicei, înţelepţii se prind repede de ce se întâmplă unele lucruri, proştii continuă să fie căprari ai plutonului conformist, în trend cum s-ar spune, şi nu au nelinişti, doar certitudini. “Fals tratat de manipulare” e cea mai clară, tonică şi consistentă biografie a tranziţiei româneşti, scrisă de un om împăcat cu sine, dar îngăduitor cu impostorii care ne-au furat idealurile de prosperitate şi de democraţie. De ce atâta lejeritate? Pentru că la fel ca bunul său coleg de rezistenţă, Corneliu Coposu, nu şi-a dorit nimic pentru sine, nici funcţii publice, nici sinecuri. A rămas siderată când şeful statului, pe care ea l-a ridicat pe umerii firavi ai Alianţei Civice, a întrebat-o “ce vrei?” Scrisă fără patimă, în stilul marilor cărţi de memorialistică, eroul Ana Blandiana, Doina pentru cunoscuţi, se detaşează cu măiestrie de “zdrenţele putrezite ale istoriei care au continuat să fermenteze în mici focare de infecţie ideologică.” Printre cronicari există o vorbă: capodoperele nu se povestesc, trebuie savurate. Cititorule, cel care eşti la început de drum şi nu vrei să fii strivit de şenila indiferenţei, pune mâna pe carte, dacă vrei să fii un învingător. Din povestea celor 25 de ani de la Revoluţie, Ana Blandiana pare să fie singura victimă a sistemului care şi-a biruit adversarii cu deferenţă, stil şi nonşalanţă. În faţa memoriei timpului rafturile de cărţi şi Memorialul de la Sighet, unic autor Ana Blandiana, vor...

Adriana Săftoiu – Cronică de Cotroceni

De Marius Ghilezan “Cronică de Cotroceni”, noua carte a Adrianei Săftoiu, devenită bestseller prin graţia aparatului de dezinformare al sistemului, este singura lucrare despre patologia puterii apărută în România, cu pacientul ţinut sub observaţie mai bine de doi ani. Pacientul fiind sistemul care crează monştri, vorba autoarei. O ştiu pe Adriana Săftoiu de vreo douăzeci de ani, dar nu îi cunoşteam veleităţile de psiholog curant. Prin tehnica observaţiei directe, luând ca itemi variabila dependentă, stima de sine, iar ca variabile independente preşedintele şi anturajul, fără să-şi dorească, reuşeşte o psihodiagnoză clinică a puterii, un simplu portret, fără a oferii soluţii terapeutice. Adriana Săftoiu cunoaşte experimentul şi pune pe masă adevărul. Şi asta deranjează. Nu tuşează alcovul în verzale, se fereşte de chestiuni legate de viaţa privată, contrar afirmaţiilor detractorilor săi de pe tembeliziuni vorbeşte sfătos, ca un clinician, despre pusee şi derapaje, despre delirul mistic al preşedintelui, despre personajele toxice care-l “anturau”, vorba autoarei, cu multă îngăduinţă, pentru că “omul simte mai intens răul decât binele”. Scrisul e alert, cu nerv temperat, fără invective, cu o maximă îndurare faţă de preşedinte, dar tăios la adresa abuzului din spatele sintagmei “strict secret” sau al luptei împotriva corupţiei. Am subliniat în carte mai multe pasaje despre calităţile preşedintelui decât defectele acestuia. Pe bune. “L-aş aşeza pe Traian Băsescu în zona disco, atunci când vine vorba să creeze sau să întreţină un climat de bună conduită şi politeţe.” “Atributele lui sunt rapiditate în acţiune, capacitatea de-a face mai multe lucruri odată, ambiţia, productivitatea în muncă, energie în acţiunile intreprinse, spiritul mobilizator, plăcerea efortului, combativitatea…” spune autoarea. Adriana Săftoiu nu-i reproşează preşedintelui prea multe, nici nu-şi permite, mereu i-a spus “domnule preşedinte”, doar că nu o asculta când era vorba despre relaţia cu media. Sigur, aici era top-off. Rar am cunoscut un “om al aparatului de stat”, care să se poarte cuvincios cu lumea,...