Constantin Cheianu – Sex & Perestroika

Prin alegoria Sex & Perestroica şi sub umbra unor conflicte amoroase, publicistul Constantin Cheianu prezintă un latopiseţ al  Moldovei ultimelor două decenii. El încearcă să ne explice, nouă celor mai grei de cap, de ce regimul comunist a rezistat atât peste Prut, de ce limba română s-a degradat în asemenea hal, de ce sunt mai multe prejudecăţi, decât certitudini, într-un spaţiu care ar putea răsfira mai  multe bineţe şi mai puţină încordare. Cartea (deja la ediţia a ll-a), scrisă cu patos şi vivacitate stilistică, cu multe probe de umor, ar putea atinge acoperişul înalt al literaturii dacă ar renunţa la evidenţele realităţii şi ar portretiza mai dramatic viaţa. Oricum e o scriere care explică, nu răscoleşte.  Titlul e un pic cam produs de marketing. Dar nu...

Cecilia Ştefănescu – Intrarea Soarelui

Cecilia Ştefănescu este autoarea romanului Legături bolnăvicioase, ecranizat, în regia lui Tudor Giurgiu, după un scenariu semnat de autoare şi selecţionat în secţiunea „Panorama” a Festivalului de Film de la Berlin. Asta nu o iartă de ofensa adusă limbii şi gramaticii româneşti din Intrarea Soarelui, unde conjuncţiile fac baie la comun cu predicatele multiple, iar scrierea e haotică, uneori chiar bezmetică, timpii verbelor find lăsaţi pradă pustietăţilor. Scrierea nu e o intrare, ci o simplă ieşire din ceea ce s-ar putea cataloga operă. Dacă avea vreun redactor mai bun, Cecilia intra, nu ieşea din literatură. Dar aşa timpul verbelor execută fault la regulamentul limbii, fără de care nu se scrie  o operă: „Ce secret i-ar fi putut servi la schimb? A scormonit în toate ungherele minţii. Nu, nu mai avea nici unul… Cufărul lui Emi se golise, iar pe fundul lui nu mai rămesese (sic) decât un mărunţis pe care se gândea acum dacă să-l scoată la bătaie.” „Dar, aşa cum fusese prevăzut dinainte, întoarcerea schimbase echilibrul, iar excrescenţele îndurerate se ridicau în relief, din tabloul lor eterat”, un delir epic trosneşte cititorul, de parcă Bachus a trecut la claviatură. Cu aşa ceva se iese din literatură, nu se intră, tovarăşi de la Polirom! Intrarea Soarelui îl are ca erou pe Sal, un  băiat de 12 ani, cu o inteligenţă ieşită din comun, care-şi trăieste prima experienţa de dragoste. În scara unui bloc, unde s-a ascuns de ploaie, este trosnit de un miros de cadavru. Impactul olfactiv şi imaginea de coşmar îl vor urmări mult timp.  La un moment dat, în carte, într-o devălmăşie necontrolată apare şi dragostea dintre adulţi. Stările de derută şi de iubire infantilă duc la stări psihanalizabile. Dar Cecilia Ştefănescu are momentan doar tupeu. S-ar putea să-i iasă cândva, pentru că are unele fragmente interesante. Ceva acuze de talent pot fi formulate, fără a agresa fondul...

Robert Deliège – O istorie a antropologiei

O istorie a antropologiei, dacă se respectă, trebuie să înceapă cu Teoria evoluţiei naturale a speciilor, formulată de Charles Darwin. Şi Robert Deliège aşa face. Sigur că se prezintă caracterizările primitive, apoi formarea religiilor popoarelor, dar accentul cel mai mare al lucrării se pune pe post-darwinism. Culturalismul american ocupă o poziţie distinctă, nu că ar fi de mare importanţă în compendiul de date al autorului francez care – pentru a nu plictisi cititorul – mai pigmentează textul cu viaţa adolescenţilor din Samoa, sexul în Noua Guinee. „Acumularea de date empirice a arătat că societăţile cele mai simple, ca acelea ale vânătorilor-culegători, practicau căsătoria monogamă și trăiau în familii-nucleu, în timp ce familiile extinse se regăsesc în societăţile avansate din punct de vedere tehnologic. Deci, nu avem nici un motiv să credem că ar fi vorba despre o „promiscuitate” primitivă ori de vreun „comunism sexual”, tot așa cum suntem astăzi siguri că omul a vânat de mai bine de un milion de ani și că nu a supravieţuit doar din culegerea de fructe și nuci. Domesticirea animalelor apare foarte devreme în istoria omenirii și este ciudat că Morgan nu subliniază importanţa agriculturii în istoria umanităţii, olăritul fiind un criteriu mai mult decât arbitrar.” scrie Robert Deliège. Structuralismului lui LÉVI-STRAUSS i se dă o distincţie aparte. Nu este neglijată nici antropologia marxistă cu dezvoltarea omului nou şi a paradigmelor sociale impuse de ideologie. O antropologie a conflictelor și a mutaţiilor, precum şi antropologia politică fundamentează suflul nou în această ştiinţă atât de respectabilă. Orice specialist trebuie să- l consulte şi pe Robert Deliège. Nu pierde vremea cu siguranţă. ...

Artur Balder: “Tolkien a apărut într-un moment special al vieţii mele”

Artur Badler este cunoscut românilor doar prin excelenta traducere de la RAO a cărţii sale  Curdy şi Camera Lorzilor. Scriitorul spaniol a mai publicat: El ultimo Querusco şi Tretralogia de Teotoburgo, iar acum are în pregătire o ficţiune istorică, care va apărea atât în limba sa maternă, cât şi în engleză, despre războiul dintre Charlemagne şi saxoni în secolul Vlll. “Un fel de “În numele trandafirului” în aspectele sale esenţiale”, ne declară autorul. – Cartea Cardy şi Camera Lorzilor, apărută anul trecut la RAO, s-a bucurat de aprecierea cititorilor români. Când ai început să studiezi misterele templierilor? – Prima mea confruntare cu misterele Templierilor, să-i zicem aşa, a fost intermediată de opera Parsifal a lui Riichard Wagner, unde nu au fost astfel de cavaleri, dar ritmul sonor, dramatic, m-a pus în contact virtual cu misterul legat de Sfântul Graal şi de aspectul metafizic legat de existenţa sângelui pe vasele sfinte. Aceste gânduri , apărute pe la 13-14 ani, m-au făcut să investighez  mai târziu documente şi să citesc cărţi despre subiect, mai ales din Evul Mediu. – Ţi-a luat mult timp documentarea? – Un scriitor se documentează o viaţă. Îmi amintesc cum, acum 20 de ani, adolescent fiind, luam notiţe pe cărţi poştale nu numai despre poveşti mitologice. – Este a treia ta carte? – Nu.  Curdy şi Camera Lorzilor a fost a patra. – Poţi să ne descrii procesul de scriere? – A fost dificil să le dau viaţă personajelor după secole de la primele lor aventuri, mai ales că au făcut parte dintr-o carte diferită, The Stone of Monarch (Piatra Monarhului), refuzată ani de zile de Random House. – Cine te-a influenţat? – Tolkien a apărut într-un moment special al vieţii mele. Ai avut şi tu mulţi profesori care te-au învăţat diferite lucruri, dar de o amprentă specială se bucură doar primul. Nu ai simţit asta? Tolkien...

Noul paşoptism, fără Marino?

Marius Ghilezan Lăudabila iniţiativă a Sandrei Pralong de organizare a tinerilor şcoliţi în Occident într-un grup numit „Noii paşoptişti“, prin lipsa unui program coerent şi a unei misiuni clare de grup, riscă să rămînă în cadrul facil şi avitaminos al şuşanelelor dîmboviţene. Românii se  înfierbîntă repede, dar se răcesc de grabă, atunci cînd trebuie să purceadă pe drumul anevoios al acţiunilor riguroase. Urmărind site-ul www.noiipaşoptisti.ro, nu am găsit nici un reper, nici o vorbă despre cum ar arăta grupul pe cale de constituire. Ce vor Noii Paşoptişti? Mici referinţe istorice, care nu ţin nici măcar locul unei arcade în timp, ocupă un spaţiu modest.   Nu aş dori să critic nici donquijotismul unei doamne obişnuite să lanseze teme vizionare, dar neaplicabile stabilimentului cultural românesc, nici dezinteresul majorităţii tinerilor şcoliţi pe afară, pentru implicare în proiecte vizionare în ţara lor de baştină. Nu urmăresc să fac un studiu antropologic al predispoziţiei acestora pentru angajarea în „multinaţionale“, nici să amintesc eşecul politic al Uniunii pentru Reconstrucţia României, partid condus de Cosmin Alexandru, orientat şi pregătit de NDI după regulile stricte ale multi-level-marketingului. Ce urmăresc Noii Paşoptişti? Nu mi-e clar. Să reinterpreteze istoria naţională, să se lupte cu vampirologii occidentali pentru drepturile lui Vlad Ţepeş sau să ia – ca temă de inspiraţie – predispoziţia tinerilor de acum un secol şi jumătate pentru cultivarea valorilor europene? Momentan, nu avem certitudini. Nici un participant la sindrofia culturală de la Palatul Ghika, de zilele trecute, nu m-a lămurit ce-i mînă pe ei în luptă. Iniţiativa ar putea fi interesantă şi coagulantă pentru mulţi dispersaţi (puteţi citi şi disperaţi) care îşi caută o identitate de grup la întoarcerea în România. Să nu uităm că paşoptiştii veritabili au fost primii care au promovat dezbaterea de idei. Iluminismul şi Realismul incipiente, Romantismul, Clasicismul au avut prilej de expunere şi de luptă ideologică. Dar, dacă paşoptismul l-a avut...