De ce tac intelectualii băsescieni?

O anumită publicaţie  de orientare  cotrocenistă se întreba recent “De când a devenit o ruşine să fii băsescian?”  Sigur că ne-am fi aşteptat ca autorul să găsească mai puţine scuze celui cu “instinct genial de supravieţuire,” de parcă o nevoie primară din Piramida lui Maslow ar fi principala calitate a unui lider, şi mai multe acuze la adresa intelectualilor dezertori. Unde or fi dezertat că rândurile opozanţilor sunt tot mai rare. Dimpotrivă, din această tabără au fugit în aşa numita independenţă mulţi parlamentari pentru a forma scutul de vreme rea al preşedintelui şi partidul-pisică arătat baronilor din PD-L. De ce tace Traian Radu Ungureanu, unde e Theodor Stolojan cu proiectul său economic, dar Cezar Preda, de ce Institutul de Studii Populare nu trece la gândirea unor strategii de scoatere a ţării din criză, de ce croitorii-finanţişti sau monetariştii-croitori de bugete nu-şi pun mintea la treabă? Unde sunt programatorii binelui anunţat? Aşa de repede s-au lepădat de omul care le-a fost naş, tutore, tătuc? A trebuit să scoată Marga o scrisoare publică pentru a lămuri opinia publică cine sunt specialiştii lui Boc, cum s-au ascuns ei, oacheşii fără doctorate şi expertiză didactică, în spatele unei catedre de la o anumită facultate din Universitatea  Babes–Bolyai. În umbra trâmbiţatei bună-stări era ascuns Nimicul. Şi acum o anumită pudoare îi reţine pe vajnicii intelectuali ai lui Băsescu în a se mai exprima. Câţiva o mai fac. Dar o fac din ce în ce mai rar.  Şi atunci pentru a scoate sudălmi la adresa celor care nu se aliniază.Nici vorbă de vreun proiect care să adune energiile naţionale. Să redea încrederea românilor. Să resolve marile probleme. Nimeni din gaşca lui Băsescu nu are un program economic. Decât unul de demolare. Puţinii vocaliştii care-au mai rămas se poartă ca-n ceata lui Piţigoi şi se conduc după dictonul altui Tătuc, la care, probabil, înaintaşii lor au...

Securitatea nu i-a scris cărţile lui Marino

Ne tot întreabă lumea de ce nu comentăm articolul din Evz care încearcă printr-o manipulare dolosivă să ni-l prezinte pe Adrian Marino, colaborator al Securităţii. La iniţiativa lui Ovidiu Şimonca ne-am dat mai mulţi cu părerea în Observatorul cultural. S-a scos din arhive un dosar. Şi? Dar câţi dintre intelectualii publici de acum pot jura cu mâna pe Biblie că nu au fost colaboratori ai poliţiei politice? Nu citim documente din arhive despre tinereţea lor deloc revoluţionară, pentru că probabil mai sunt agenţi de influenţă şi acum. Adrian Marino a reuşit să-şi desăvârşească „Opera“, fără a beneficia de vreun ajutor. Că a fost plecat în străinătate, fiind un intelectual agreat, se poate înţelege. Dar dosarul scos atât de rapid de la naftalină pare suspect.  Plus că nu există nici un angajament. Faptul că acesta a ieşit la suprafaţă din tenebrele trecutului demonstrează că autorul şi după moarte deranjează. Acum, nu se mai poate apăra. Acuzatorii săi pot spune orice. Trăim vremuri aprinse. Oamenii sînt judecaţi până şi după moarte, cînd există un singur judecător suprem. Mi se pare o mârşăvie, mai ales că nu există nici o dovadă în pseudo-investigaţia din Evz că şi-ar fi turnat colegii. Că a povestit, e o altă poveste. În logica strâmbă a faptelor, Corneliu Coposu, cel care trebuia să scrie şi ce a mâncat de dimineaţă, la prânz şi seara, a fost un turnător. E clar că Marino, pentru a putea pleca în străinătate, a trebuit să fie gentil. Dar gentileţea nu ajută la scrisul unei opere. Faptul că cineva nu l-a împiedicat să plece, nu înseamnă implicit că l-a ajutat. Cărţile lui nu au fost influenţate de Securitate.   Fac o confidenţă, pentru prima oară în public. Tatăl meu, pe vremea comunismului, era medic al unei renumite echipe de fotbal din România. Pentru a primi viză de Occident, nu trebuia să refuze...

O Bufniţă umblă cu jalba prin popor contra Hertei Müller

Alăturându-mă şi eu întrebării lui Mihai Iovănel, formulată în SFera review, publicaţie a lumii SF, „cine dracu mai e şi Ovidiu Bufniţă ăsta? ” – dacă  nici cei din lumea asimovilor şi a bogdan-ficecilor nu-l cunosc ce să zică marele public? Respectând regulile de aur ale colectivităţii, clar definite în Ferma animalelor (George Orwell), unde sunt înscrise cu litere uriaşe pe un hambar: „toate animalele sunt egale, nici un animal nu va bea alcool, nu va purta haine, nu va dormi în pat, nu-şi va ucide semenii” ar trebui să le dăm dreptul la liberă exprimare.  Dar când în final  porcii iau în stâpânire ferma, în virtutea dreptului unor animale „de-a fi mai egale decât altele”, atunci se trezeşte şi unul ca Ovidiu   Bufinţă petiţionar din neantul impozantelor scrieri ale unui Nimeni. Din respect pentru limba română, pe care Herta o consideră de-o varietate lingvistică fără egal, nu voi publica întreaga scrisoare, intitulată: Scrisoare Deschisă despre Poporul Român unei scriitoare care a primit Premiul Nobel în anul 2009 şi care contestă României dreptul natural de a fi o Naţiune Liberă în Lume. Poate dacă avea mai multă evlavie la topica limbii române, chiar şi vorbite în lumea SF, îi făceam hachiţa. Dar merită totuşi citită proba siluitorului limbii: „Un Scriitor Adevărat îşi asumă în totalitate Fiinţa Poporului său. Asta înseamnă că are puterea de a înţelege ceea ce este rău, întunecos, rătăcit dar să se şi bucure de frumosul, stenicul, înălţătorul care sălăsluieşte deopotrivă în Fiinţa Poporului său. Când îţi asumi în totalitate Fiinţa Poporului tău vei avea puterea să înţelegi fiinţa altor popoare şi să nu le refuzi dreptul natural de a fi libere în lume. Să refuzi dreptul natural al României de a fi parte a Europei pentru că, vremelnic, în zbaterea lui, Poporul Român îşi caută în chip tragic dar şi înălţător drumul către propria lui...

Ihsan Oktay Anar – Atlasul continentelor înceţoşate

De Marius Ghilezan Volumul este o carte de povestiri istorice, la graniţa dintre real şi fantastic, plin de personaje pitoreşti care descriu prin acţiunile lor epoca de după anul 1681 de la venirea lui  Hristos şi la 1092 de ani de la mutarea lui Mahomed de la Mecca la Medina, aşa cum ne asigură de la început autorul. Brusc cititorul este aruncat undeva pe malurile Bosforului într-o localitate plină de poveşti cu nume creştin Konstantiniye, unde genovezii au aruncat prima oară ancora fiind călăuziţi de un pescăruş, bănuit a avea carne din Iisus, a fost fript şi mâncat de lifta conducătoare, pentru că nu era păcat. În locul unde avea pasărea cuibul s-a ridicat minunatul Turn al Galatei care veghează muntele şi oraşul Bursa. Alibaz, un tânăr aromit cu opiu până la trei ani, nu ştia ce-i somnul dă, împreună cu stăpânul său, peste oameni care dorm prea mult şi care îi erau rude. „De cum se făcea însă ziuă oamenii se dădeau la taifas istorisindu-şi visele”. Drumurile lor se desprat. Zburdalnicul Alibaz îşi face o ceată, ceva ce seamănă cu cruciada copiilor. Atacă şi se doreşte mare cuceritor. În poveste apar alte personaje. Un scrib de-al bailului veneţian ajunge să fie vândut ca sclav. Este recuparat, dar dispare şi se ocupă mai întâi de dinţărit, iar mai apoi de disecţia cadavrelor, iar în timpul liber este tălmaci. Fapta de a te ocupa de leşuri fiind aspru pedepsită, este prins şi omorât.  Doar cartea lui ajunge departe. Într-un alt plan al povestirii, apare Bunyamin şi tatăl său Ibsan Eferudi cel Lung care într-o noapte dă peste un volum intitulat Rendekâr, autorul fiind nimeni altul decât Descartes şi caută să înţeleagă cum a făcut acel scriitor din îndoială o „precedare”. Fiul său bea într-o seară din siropul său de somn şi trece într-o stare care seamănă cu moartea. Îndurerat tatăl...

Smintitului sistem de pradă

Din Niţchidorf s-a ridicat o flamă. Pierduta-i vigilenţa, tu, cotoi, urcat în foişor. Azi ploaia-ţi bate-n alamă, cât eşti de mic, hulit strigoi, căzut pe rotisor. Smintit bătrân cu grade multe, te crezi pe veci o vulpe vânător Oh, bun fitil ţi-a înjectat în coadă O Doamnă ce-ţi spune acuzator că eşti tare doar în hoardă, bicisnic clănţănitor. Ţi-a arătat cu degetu-i arător cât praf ai pe cocardă, Te doare că te-a jumulit, de brice şi carice de paradă. Acolo unde doar fard ai azvârlit Şi ţi-ai tocmit o mimă de faţadă, Eşti gol, bătrâne torţionar, te-ai prins în propria-ţi ambuscadă, se strânge laţul şi eşti pe amnar, te doare,  că(l)catule pe coadă. (scrisă pe vremea când Acuzatul era acuzator, iar Hertei Müller nu i se recunoşteau pledoariile  împotriva sistemului de...