Bogdan Suceavă – Venea din timpul diez

De Marius Ghilezan Metafora timpului diez, adică a nebuniei, alterării şi neadaptării  din titlul cărţii lui Bogdan Suceavă, Venea din timpul diez, cuprinde întreaga esenţă a vieţii de după comunism într-un Bucureşti troglodit, murdar şi vespasian. Nu întâmplător, autorul l-a zămislit – spre a batjocori fin, elegant şi senorial un timp, o epocă, un crez – pe Vespasian Mois, sosit pe lume ca un personagiu însemnat. Pe pieptul său, din naştere,  are desenată harta Bucureştiului.  De tânăr ajunge în capitală unde întemeiază secta Vestea Domnului, în care adună deopotrivă savanţi, profesori, dar şi tineri trăitori „în locul de diavolească splendoare chemat Ferentari”. Repede îţi dai seama cum Bogdan Suceavă râde de noi. Dacă ideologia grupării se gruperază într-un spaţiu dintre vibraţiile interpersonale şi cele cosmice, numai decât putând asculta îngerii, medicul Arghir cu leacul asupra calviţiei adună enoriaşi rapid. Ascensiunea profetului Vespasian pare de nestăvilit. Mişcarea trece zările, până în birourile pontificale, iar nevroza justifică parcursul unei cariere nebuneşti de profet care îngână ceva religios, într-un ritm de patologie colectivă. Şi asta în jurul unei însufleţiri colegiale, toţi fiind convinşi că limba română are un cod, că doar nu degeaba Bucureştiului i s-a zis „Noul Ierusalim”.  Totul ar fi mers spre zeificare dacă nu ar fi apărut găştile rebele, ştefaniştii, cuziştii, paveliştii care se luptau pentru supremaţie într-un oraş în care regula era neregula. Vespasian nu este crucificat. Aşa cum s-ar fi aşteptat citittorul la un moment dat, ci sfârşeşte ca orice om al străzii peste care s-au pişat câţiva golani. Autorul, printr-o ironie fină, batjocoreşte orice idee de renaştere naţională, aruncând în derizoriu simboluri istorice, nu direct, ci prin terfelirea lor în mâinile neajutorate ale aşa numiţilor „chemaţi.” Metafora cvu timpul diez a lui Bogdan Suceavă prinde toată decadenţa şi ignoranţa unei populaţii care încă mai crede în Mântuire prin Profeţi mincinoşi. Doar locotenentul pisică e din alt...

SOV: „Lui Băsescu îi lipseşte metafizica”. Liiceanu, ce zici?

„În momentul în care îţi lipseşte metafizica, degeaba ai putere,”  cugetă Sorin Ovidiu Vântu într-un interviu apărut în Bursa. Ideile sunt valoroase, dar nu sunt ale lui, continuă SOV despre preşedinte. „Lui Băsescu îi lipseşte convingerea din spatele ideilor. Ideile nu sunt suficiente, prin sine, ci sunt împinse de convingerile din spate, iar convingerile provin dintr-o viziune. La rândul ei, viziunea iradiază dintr-o metafizică. Cabotin, Băsescu şi-a însuşit doar ideile, dar nu deţine nimic din ceea ce ar trebui să se afle îndărătul lor. Nu are convingeri. Nu are acces la viziune. Şi este departe de orice metafizică. În schimb are puterea politică. Să foloseşti uriaşa putere a Preşedinţiei doar pentru a-l pune pe Maior să asculte telefoanele şi pe Morar să-i aresteze pe duşmani, asta ilustrează o mentalitate măruntă, de chelner care strică afacerea, pentru ciubuc.” Am extras din prepuţul gândirii tatălui şi bărbatului FNI. Dar în posesia cui sunt ideile? Şeful Realităţii, dar şi al lui Caţavencu, decretează din prepuţul gândirii că  preşedintele nu are metafizică. Aoleo! Ce ne facem? Măritul Liiceanu nu sare în apărarea creditatului şi aghesmuitului la GDS în seri de metafizică acută şi de îmbă(rbă)tare pe fotoliile moi. O fi plecat Pleşu cu metafizica prezidenţială, odată cu marea sa dezertare de la Cotroceni, deloc lămurită? În plină criză economică, preşedintele îşi pierde metafizica. Şi asta o spune gânditorul de la FNI. Altă dată sponsor şi jucător în curtea lui Băsescu. Se mai aude ceva de Popa? Dacă Prostănacul nu cădea în cursa SOV-ului îţ mai aveam pe TB preşedinte? C’on. Suntem în plin Kafka şi ne arde realitatea de nu ne...

Sandra Pralong – De ce m-am întors în România

De Marius Ghilezan Ceea ce se dorea a fi un résumé al unei mişcări ideologice neopaşoptiste, De ce m-am întors în România, colecţia de texte ale diferiţilor repatriaţi coordonată de Sandra Pralong, publicată de editura Polirom, este o excelentă sursă de   pasihanaliză exploratorie. Cartea mai putea să se numească un tratat al neadaptării.  Ca să nu mai vorbim că prea multă eseistică diluează misiunea revoluţionară. Cei aproape 40 de români reîntorşi în ţară, fără a discuta între ei în prealabil, au reuşit un excelent portet colectiv al complexelor umkehrung, termenul care defineşte precis în psihologie acea stare de răsucire, când zici una şi faci alta. „Noii paşoptişi” ai Sandrei Pralong nu sunt iluminiştii de care are nevoie societatea românească. Citind notele unora ca Radu Florescu, Indrei Raţiu, Tereza Vâlcan, îţi dai seama că „salvatorii” fostei directoare a fundaţiei Soros nu sunt decât nişte parcimonioşi ai binelui, care nu au venit să ofere, ci să ia. Când nu li se fac poftele devin critici. Puţini dintre ei s-au implicat în acţiuni sociale. Excepţie făcând activistul social Dan Nicuşor şi fireşte distinşii profesori Ion Vianu şi Sorin Alexandrescu. Ceilalţi din lista lui Sandra au găsit ferestre de oportunitate, ca să nu mai spunem că ei înşisi recunosc că nu şi-au adaptat stilul de viaţă. Trăiesc în microclimate pariziene, petrec concediile prin insule, nu coboară, precum autenticii paşoptişti, la talpa ţării, să o educe, să o lumineze, să-i facă pe cei umili mai europeni. „Civilitate” nu există în limba română, chiar dacă e formulat de un promotor al societăţii deschise. Meritocraţia este un termen peiorativ, în aceiaşi limbă.Oricum redactarea cam suferă şi asta în condiţiile în care coordonatorul se pretinde un mare buchisitor. Dar pripa, lucrul făcut pe ultima sută de metri sunt caracteristici seculare ale românilor din afara „civilităţii”. Dacă Paul Shalit şi-a încercat nu ştiu de ce pornirile poetice...

Najat el Hachmi:”Televiziunea îţi poate fura sufletul”

– interviu cu Najat el Hachmi, scriitoarea barceloneză de origine marocană, care a publicat recent la Curtea veche Ultimul patriarh – Ce sfaturi ai putea da unui emigrant pentru a ajunge scriitor? – Să nu se lase mai prejos decât ceilalţi. Eu când eram mică şi spuneam că vreau să ajung scriitoare existau persoane care izbucneau în râs. – Când ai câştigat gloria? – Gloria… Ştiu că atunci când voi muri, voi ajunge în Iad. – Care este relaţia ta cu criticii? – Încerc să nu am nicio relaţie. Evident, ei au relaţii cu cărţile mele. Nu mă pot plânge de criticile de până acum, au fost în general bune. – Un scriitor pentru a ajunge celebru trebuie să ajungă la toate emisiunile de televiziune? – Eu cred că acesta trebuie să fie prezent doar pentru a-şi promova cartea. Să se ducă, în consecinţă, la acele emisiuni pentru a vorbi despre ea. E foarte periculos să  te apuci să faci lucruri care nu au nicio legătură cu cartea şi să apari aşa la televizor pur şi simplu. Televiziunea îţi poate fura sufletul. – Cum poate un scriitor să intre în universalitate? – Dacă scrie dintr-o perspectivă...

Un BOOKfest cum n-a mai fost

Târgul Bookfest încheiat la Bucureşti, atât dinspre cititori, cât şi dinspre edituri, a arătat ca regimul Băsescu. Aiureală, dezordine, diferenţe între cei mari şi cei mici, tonuri înalte şi performanţe joase, un Liiceanu încremenit în proiect, mult deasupra Hertei Muller, fireşte la talia din poster şi căderea în admiraţie pentru literatura de vampiri. Aşa s-au mai scos la bani şi editurile. De mulţi ani nu a mai fost aşa o bătaie de vânt prin conturile celor două tabere, pe deoparte ale zeului Mercur şi pe de alta ale apărătorilor de portofele. Totuşi, cărţile cu preţ redus s-au vândut, ceea ce ne arată că românul este interesat să citească. Scriitorii spanioli prezenţi la Bucureşti au dat probă de profesionalism. S-au ţinut de program, au stat de vorbă cu fanii şi-au povestit cariera şi operele cu o simplitate debordantă. În partea opusă, printre români, un Cărtărescu răcit, critici cu figuri şi editori deprimaţi. Doar Neagu Djuvara parcă îşi trăieşte a doua tinereţe. Şi are 94 de ani. Bookfest a mai arătat că publicul este la fel de conservator. Există oameni care merg drept la ţintă la standul Humanitas. Dacă înainte de a lua Nobelul, Herta Muller valora cinci lei, acum cărţile ei, pipărate la preţ, se vând bine. Acelaşi târg ne-a adus şi multe bizarerii. Nemira are o serie de cărţi ale  Rosei Montero. Deşi autoarea era prezentă la Bucureşti, vânzătorii, fiind solicitaţi  cu titlurile ei, te trimiteau pe site-ul editurii.  Organizatorii concertului lui Eric Clapton nu au catadicsit sau nici măcar nu s-au gândit să-l aducă pe starul rock la Bookfest pentru a-şi lansa propria Autobiografie. Doar câteva zeci de cărţi au luat drumul bibliotecilor personale. Surdina paşilor mici, obişnuiţi la asemenea eveniment, a fost spartă de Cartianu şi Codrin Ştefănescu. Aceştia au lansat cărţile ca pe stadion. Marketing de dragul marketingului nu ţine. Să-l mai chemi pe Stănculescu şi...