Model de lansare a unei cărţi: Artur Balder – Widukind

Artur Balder este un autor de thriller istoric. Ca spaniol a reuşit deja să publice în mai multe limbi. În România, la RAO i-a apărut deja cartea Curdy şi Camera lorzilor. Ca orice scriitor care se respectă are un agent literar. Magda Ortin Lorente de la Agenţia Meatpeaking Productions din New York, împreună cu Dedalus Arquitectos din Spania, pregăteşte campania de promovare a noii cărţi Widukind, asta pe lângă activitatea curentă de reprezentare a autorului la diferite edituri. Cu aşa un agent tenace, Artur Balder nu trebuie să facă nimic altceva decât să scrie. Deja are vreo cinci cărţi, câteva milioane de dolari în cont şi, fireşte, un apartament în New York. „Toate se datorează Magdei”, îmi spunea deunăzi. Autorul scrie povestea lui Widukind,  un lider păgân al saxonilor (saşii), care în secolul IX e.n., a pornit la luptă contra lui Carol cel Mare, în ceea ce istoria va consemna drept Războaiele saxone, care au durat 32 de ani. Aşa a ajuns chiar un simbol de rezistenţă. La un moment dat, armata lui Carol cel Mare a luat 4.500 de prizonieri, din care a executat 783 într-o zi de masacru. Widukind fugiind astfel în Danemarca. După lungi negocieri cei doi lideri au ajuns la un acord de pace, iar eroul lui Balder s-a creştinat, Carol cel Mare ajungând chiar părintele său spiritual. Producătorii lui Balder încă nu au dezvăluit sinopsisul cărţii care se vrea de top la Târgul de anul viitor de la Frankfurt. Doar au stârnit curiozitatea cititorilor din lumea întreagă prin lansarea unei campanii de teasing. Flicker-ul, youtube-ul, facebook-ul, twitterul au deja un personaj: Widukind. Cât de simplu e pentru profesionişti. Oare de ce nu ştiu şi românii să lucreze tot aşa? http://widukindus.blogspot.com/ http://www.youtube.com/user/VisualWidukind http://twitter.com/Widukindus http://www.facebook.com/pages/Widukind/138416932869184?v=wall#!/pages/Widukind/138416932869184?v=wall http://www.flickr.com/photos/widukindus/...

Pumnul intelectual al stângii are un nume: CRITICATAC

Recent, pe piaţa ideilor a apărut o grupare  formată în jurul celor patru intelectuali Vasile Ernu, Costi Rogozanu, Ciprian Şiulea, Ovidiu Ţichindeleanu care au scris Iluzia anticomunismului şi nu au găsit editor decât în Basarabia. Acum au simţit nevoia de a se reuni sub simbolul stângii europene – pumnul ridicat – într-un grup intitulat sugestiv CRITICATAC. Din Declaraţia de intenţie a mişcării nu se pot extrage idei, doar formule goale de conţinut de genul: „derobotizare cetăţenească. Autoprivarea voluntară de libertăţi şi drepturi” sau lozinci de tipul: „să defrişăm ordinea stufoasă a discursului public”. Cu noua limbă de lemn vor  să consolideze o voce, pe mai multe tonuri, de stânga. Nu e rău că în spaţiul public mai apare o grupare. Băieţii tineri au eşuat individual, ideologic vorbind, şi vor să se salveze împreună. Disecând site-ul www.criticatac.ro cu penseta poţi extrage teme de supravieţuire. Ceva lamentări, chiar nostalgii. La silogismul unuia ca Dan Ungureanu: „Era Elena Ceauşescu proastă, ţîfnoasă şi urîtă ? S-o aplaudăm pe Elena Băsescu, prima păpuşă Barbie gonflabilă din Parlamentul European”, dacă nu te sufoci, poţi chiar merge mai departe să parcurgi argumentaţia de gâgă a marxistului-kaviar, Claude Karnoouh, cum că anticomuniştii de azi din Europa răsăriteană nu au legitimitate pentru că părinţii lor au venit de la ţară sau să parcurgi Raportul social al Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii. Gáspár Miklós Tamás apare în chip de proptă, fireşte cu un mesaj despre stânga şi marxism în Europa de Răsărit. Din nevoia de colac, grupul care s-ar putea lesne intitula …de la Moldova s-a încolăcit pe gâtul lui Tismăneanu, de partea opusă, că dreapta lui e ocupată de Neamţu, Aligică etcomp. Nu că Volodea ar fi un mare  ideolog al dreptei… Băieţii simt nevoia de contratac ca să se legitimeze. Noroc că nu dau cu pumnul. E bine că marxiştii stau grupaţi.  Vorba lui Coposu, măcar...

Luis Miguel Rocha – Papa trebuie să moară

De Marius Ghilezan Prin „Ultimul Papă,” Luis Miguel Rocha ne-a convins că are rovinieta de thriller pe autostrada cărţilor de succes. Noul său vehicul publicistic – zice autorul – este dedicat lui Karol Wojtyla, dar pe care spre finish îl mută din spaţiul de odihnă al papilor într-un loc  necunoscut. Dacă partea ce ţine de concluzii e una ciudată, necoaptă şi predispusă la interpretări, demarajul prinde cititorul. Profitând de intenţia turcului care a tras în Papa Ioan Paul al ll-lea, în anul ’81, de a se mărturisi printr-o carte, Rocha ii preia ideea, direct pe capotă şi o trece fedeleş spre piaţa publicistică, gata dospită. Cum altfel, thrillerul începe în Piaţa Sf. Petru, cu o mulţime de 20.000 de oameni şi „un tânăr de 23 de ani care aşteaptă  în mijlocul mulţimii, cu amândouă mâinile înfipte în buzunarele hainei, Suveranul Pontif, Karol Wojtyla, doar ceva de lucru”. Cinicul „acest ceva de lucru” este axul cartezian al desfăşurărilor incredibile de conspiraţii de la CIA, prin Opus Dei, până la KGB. Nici nu putea fi altfel construit firul epic al lucrării care caută să explice o taină neelucidată: cine a urmărit să-l ucidă pe Papă? La acea vreme, noi credeam – asemeni multor europeni – că cei de la Kremlin au decis asasinarea. Ei bine, Rocha ţese intrigile chiar în Vatican, în jurul lui Marcinkus, un arhiepiscop cu acces la cifrul conturilor secrete, om influent şi cu tentacule în lumea laică. Responsabil cu plasamente financiare, el a finanţat chiar publicaţii porno şi traficul de armament. Personajul se credea de neînlocuit. Şi-a construit o carapace şi un grup de presiune asupra oricărui Papă. De aici a demarat acţiunea. Fireşte pentru suspans şi acţiune, reapare ziarista Sarah Monteiro, o mai veche cunoştinţă din scrierile autorului portughez, din nou prinsă în sferele de interes ale marilor servicii secrete. Cartea grupată pe articole e ca...

Despre un poet care de acum va scrie poezii îngerilor

Încă un poet s-a ridicat la cer. Avea doar 55 de ani… Pe Ioan Crăciun l-am cunoscut în dimineţile fierbinţi ale primului an post-revoluţionar. Era redactor şef al cotidianului Timişoara. Nu-i citisem poeziile, doar sufletul cald răsărit în ochii vii, ce „scântâie-n afară”, încă mai vorbesc despre lirica unei vieţi încinse la foc aprins. Medicii care au scris pe hârtie un diagnostic cumplit – aşa cum anunţa trist un prieten de-al nostru Dan Negru pe blogul său – Nelu a scris demult în sufletele noastre. Acum s-a alăturat îngerilor care ne vegheză. Bunătatea sa proverbială, încrederea în oameni şi imensa susţinere pe care o acorda dezinteresat tinerilor, într-o vreme tulbure, nu pot fi uitate. Dumnezeu a făcut ca numele său să fie legat de ziua de naştere a Mântuitorului. Când am intrat în redacţia celui mai iubit ziar al Timişoarei, împreună cu Jeana, colega mea de la „Dialog liberal”, domnul redactor şef ne-a cerut să-i spunem simplu: Nelu.  Ne-a făcut rapid formele de angajare şi ne-a poftit să-i fim colegi. Aşa am avut şansa vieţii noastre de a purta bătălii alături de bravi luptători ai oraşului: George Şerban, Ion Monoran, Gogu Lână, Gloria Lilin, Bazil Popovici, Sorin Bogdan, Liana Şerban, Daniel Vighi, Viorel Marineasa. Ulterior ni s-au alăturat Sorin Bogdan, Lia Lucia Epure, Liana Păun, cu un entuziasm greu de descris în cuvinte. Pentru a fi în ton cu intelectualii vremii şi a-i semăna lui Nelu, mi-am lăsat barbă. Trei fire de păr, vorba mamei, nu puteau anula porecla de „piticul atomic.” A trebuit să vină Doru Braia, alt bărbos, să facă greva foamei la frontieră, pentru a mai îndulci formula-mi de recunoaştere, prin punerea ştampilei moi:  „micuţul cu ciucurel”. La aceea vreme umblam, la fel ca azi, cu un rucsac în spinare şi o căciulă cu moţ, primită de la Răducioiu. Îmi amintesc de vremea când Nelu mă...

Toma Roman Jr. – Omul care aduce pipi

De Marius Ghilezan Povestirile erotice ale unui jurnalist român, scrise cu pasiune de un autor versat, în ale tălmăcirii realităţii,  incită la lectură, chiar dacă titlul este cam neinspirat. Când am ordonat repartiţia volumelor pentru recenzii, mi-am ţinut deoparte  cartea lui Roman Jr. Ştiam că astfel de subiecte incită. Eu, ca ziarist, eram curios să retrăiesc prin  interpretările autorului o lumea pe care  o cunoşteam deja. După ce unul dintre colaboratorii mei a citit cu voce tare una dintre poveştile de amor, altul mai şugubăţ a intrat pe net. „E naşpit, autorul. Cum dracu’ cădeau păpuşile aşa de uşor la pat?” La care am reacţionat zâmbind: „Ăsta e farmecul pove…ştirilor.” Niciunde nu scrie că e o carte autobiografică. Este doar un compendiu de întâmplări amoroase. Precum în viteza de la ziar, aşa şi în iuţeala partidelor de sex, Roman Jr. nu ratează niciun subiect. Fie că e duduia Mary, o femeie între două vârste, fie Doiniţa, fata mutată din cartier, povestaşul, fără a se pretinde mare literat, redă direct întâmplarea. Nici chiar în stilul: „văzut, plăcut, f…t”, dar pe aproape. Omul care aduce pipi este acelaşi individ, energic la pat, dar leneş la coborât şi urcat scări postcoital. Pentru că buda era departe, de hogiacul Alexandrei, obişnuia să urineze de la geam, iar, Dani, vecinul,  viitor popă, îi mărturisea la un moment dat că nu mai ştie cum să se îmbrace: „când plouă, când e soare.” Şi aşa a ajuns la porecla: „omul care aduce pipi.” Limbajul e direct, uneori pigmentat cu jargoane, nu prea supărătoare, textul fiind uşor de parcurs chiar şi de firile mai ruşinoase. Puştan fiind, şi-a pierdut alături de unii dintre colegi „polenul fecioriei.” Chiulind de la giogra’, a ajuns în pat cu una bucată Cami. „Doamnă, sunteţi curvă?” aşa şi-a interpelat prima oară femeia pregătită la orizontală pentru acţiune rapidă, că „timpu-i bani,” vorba...