Frustrările lui Gabriel Liiceanu, pe TVR

Nici n-a plecat bine Herta Müller din Bucureşti, ce mai freamăt, ce mai zbucium printre intelectualii ofuscaţi că nu li s-a recunoscut tăcerea din timpul comunismului – drept un act de „rezistenţă prin cultură” (poate fi un pleonasm) – de către distinsa doamnă, laureată a premiului Nobel pentru literatură şi intelectualii vizaţi au sărit să acuze. După ce Mircea Cărtărescu a publicat în Evz O nedreptate, Gabriel Liiceanu, pierzându-şi calitatea de editor al operelor scriitoarei de limbă germană, a simţit nevoia să dea o replică în lipsă pe canalul de casă al preşedintelui Traian Băsescu. Transcrierea integrală a monologului, aici! Total nepoliticos şi ireverenţios să faci public conţinutul unei discuţii private dintre Radu Filipescu (disident veritabil) şi Herta Müller, dar când frustrările te apasă, devii din intelectual public o simplă caţă…! Şi apropo….Gabriel Liiceanu nu s-a dezis de Traian...

Ion Zubaşcu: „Niciodată unealta n-a stăpânit uneltitorii”

La atelierelaţionale #5, Ion Zubaşcu n-a venit cu cetera, doar cu imensa sa poftă de viaţă. A citit poeme din ultimul său volum Moarte de om, „carte despre boală şi moarte”, aşa cum a descris-o chiar el: „pentru o reinventare a umanului.” Dacă Splendoarea cu citostatice evoca realitate sumbră, umorul moroşanului a fost debordant. Vorbind despre poeţii dispăruţi: Nichita Stănescu, Ion Monoran, Gheorghe Crăciun, a precizat liric, nu dramatic, în faţa audienţei, majoritar tânără, că „moartea îmi acordă o ultimă şansă: să-i ajung, chiar să-i întrec/am o inegalabilă ştiinţă de a muri.” Tată a patru copii, şi-a amânat vreme de mai multe decenii expresiile lirice, pentru că trebuia să le asigure un trai. Totuşi, a recunoscut că întreaga sa familie a considerat creaţia ca pe un act al supravieţuirii. Acum, unul dintre fiii săi scrie şi el, asemenea mamei, tatălui şi a bunicilor. a ales balada despre haiducii timpurilor noastre, un gen epic uitat. El care nu se consideră aparţinător niciunei generaţii – dar ce Shakespeare, Goethe, Dante ţin de o epocă? – a adus o critică dură post-rimbaudismului, considerând că 130 de ani s-a scris doar pentru raft, pentru ochi şi prea puţin pentru oameni. Ca unul care a iubit mereu mulţimea, a deplâns inexistenţa funcţiei fatice a comunicării de azi când nu se ştie cine e de partea opusă a computerului. „Niciodată unealta n-a stăpânit uneltitorii.” Dacă peste o sută de ani s-a creat doar pentru a fi în cărţi, „acum internetul folclorizează literatura”. A avut un discurs incendiar despre misiunea autorului de a scrie în numele milioanelor de oameni care nu se pot exprima.  „Peste zece mii de crime ale Securităţii, fără judecată, domnule tunurile peste sat. Cum să nu te revolţi în numele celor care nu o mai pot face? La final, a oferit mai tinerilor competitori pe terenul scriitoricesc o bere. De vreo treizeci...

Cum l-a umilit Herta Müller pe Liiceanu în public

Reportaj  de pe frontul de cuvinte Herta Müller, laureată a premiului Nobel pentru literatură pe anul 2009, a declarat luni seara, la Ateneul Român, la o lectură publică şi un dialog cu Gabriel Liiceanu, că nu şi-a dorit niciodată să devină scriitoare, ci a fost obligată să scrie pentru a înţelege ce se întâmplă cu viaţa sa. În aceeaşi seară de gală, scriitoarea germană de origine română i-a administrat lui Gabriel Liiceanu, probabil, cea mai usturătoare lecţie din viaţă. Poate că momentul de graţie va fi înregistrat în memoria colectivă ca începutul sfârşitului carierei unui intelectual ce se voia altceva decât este. Prin felul cum a încasat lovituri şi nu a ştiut să pareze demonstrează că inteligenţa sa nu e decât un element din registrul de propagandă. „Mie îm place mai mult să nu scriu” Ateneu, 27 septembrie 2010, ora 19.50 Gabriel Liiceanu îşi  scoate şcolăreşte notiţele. Tremurul din glas îi trădează emoţia. Pe scaunul ei, laureata Premiului Nobel pentru literatură are pumnii strânşi. Filosoful român propune o temă legată de patrie. Autoarea germană, cunoscută pentru obsesia ei legată de dezrădăcinare, ripostează, în arc: “Aş prefera cuvântul acasă. E cu mult mai mult şi puţin mai puţin”. Dar patria e limba, insistă amfitrionul de la Humanitas. “Sintagma a fost folosită prea des de emigranţii urmăriţi politic de naţional-socialişti”, precizează Herta Müller, întrebându-se, mai mult pentru sine: “Dacă limba-mi este duşmănoasă, la ce îmi foloseşte?” Tot ea îşi dă singură răspunsul, în aplauzele celor aproape o mie de participanţi: “’Patria este ceea ce nu poţi lăsa, dar nici nu poţi lua cu tine(…) Tâmpita asta de patrie vine cu tine. Nu scapi!” Gânditorul român incearcă să egaleze avansul, în partida de vorbe de pe ringul de la Ateneu: “Obsesiile dumneavoastră au fost şi ale altora.” Scriitoarea apreciază că aceia care afirmă că au fost ‘minoritari’ în timpul comunismului ar fi...

Există o literatură a fotbalului?

Cine mai are nevoie de ficţiune când stadioanele sunt pline de intrigi, emoţii şi conflicte? Deobicei femeile citesc mai mult decât bărbaţii cărţile despre fotbal, probabil ca să poată să-i înţeleagă mai bine. De ce pun ei atâta pasiune în sportul cu balonul rotund? Extrema se trage spre cornerul de cuvinte, centrează o metaforă, figura de stil se înalţă, mingea loveşte alineatul, revine şi autorul golului e pus între coperţi:) Am selectat din Magazin doar câteva titluri: Fault. Lumea secretă a organizaţiei FIFA Un Nick Hornby de Banat? Furia Febra...

Securitatea loveşte şi fuge

Securitatea cea nouă şi cea veche l-a stigmatizat pe Oskar Pastior, punându-i pe frunte eticheta de informator. Un alchimist al cuvintelor, cum demult nu am mai citit (recomand Jaluzele deschise, jaluzele închise, apărută recent la editura ART), este pus la zid pentru un şantaj ordinar din vremuri apuse. Dosarul săunu ar fi apărut, dacă viaţa lui de gulag nu ar fi fost urcată pe postament literar de Herta Muller.  În Leagănul respiraţiei, poetul sibian este întruchipat în personajul Leo Auberg, un tânăr de 17 ani deportat într-un lagăr de muncă forţată. Dacă nu ar fi scris  laureata Premiului Nobel despre suferinţa acestui remarcabil prestidigitator al vorbelor, tovarăşii nu ar fi săpat în tenebre. Şi cât de mişeleşte au lovit, direct în presa germană, ştiind că autoare vine la Bucureşti. Nu întâmplător am lăudat editorialul lui Mihail Gălăţeanu care spune că Securitatea i-a dat Nobelul Hertei Müller Dacă nu ar fi ostracizat-o, poate autoarea nu ar fi dezvoltat aşa un complex al revoltei, în aproape 20 de cărţi. Aici a biruit şi hulita instituţie. În rest, apar doar anumite dosare, cele care convin serviciilor secretete. Ofiţerilor activi, foşti delatori ordinari, care colcăie prin administraţie, presă şi lumii afacerilor nu li se găsesc nici măcar o filă. Asta nu-i absolvă, pentru că vorba mea, timpul îi biruie pe toţi. HRISTOŞI SĂ FIŢI, NU VEŢI SCĂPA NICI ÎN...