Walter Ghidibaca – Totul e bine când se termină prost

Walter Ghidibaca a plecat împreună cu un prieten cu o Dacie hârbuită într-o aventură până la Vladivostok. Ar fi vrut să producă reportajul vieţii, dar s-a ales cu o carte despre cum toate se sfârşesc prost când cazi de prost. Unii au râs de păţania reporterului de la TVR-Cluj, alţii nu l-au crezut că poţi ajunge într-o puşcărie rusească doar pentru că ai făcut într-un aeroport o glumă. Întrebat de un miliţian de frontieră ce are în rucsac, a răspuns: „o bombă” şi de aici calvarul unui proces lung şi o închisoare de opt luni. Partea de călătorie a cărţii este interesantă, memorabile sunt întâmplările de pe drum şi păţaniile fireşti unei plecări în necunoscut. Punctul forte al cărţii „Totul e bine când se termină prost” s-ar fi vrut pe cele trei închisori, dar lipsa conflictului mult aşteptat m-a cam plictisit. Voiam mai mult caft, mai multă adrenalină, nu aş crede că detenţia la Moscova sau Vladimir este un pension de pierdut timpul, aşa cum notează autorul. Chiar dacă viaţa nu este aşa de dură printre mardeiaşi, violatori şi pideri (pederaşti), el putând da telefon, să primească tort de ziua lui, să fumeze cât vrea, Ghidibaca putea creea tensiunea unei lecturi memorabile, că doar noi, ca cititori, nu vom ajunge niciodată acolo. Ideea sa fixă că face totul face parte dintr-un scenariu pus la cale de regizori de Big-Brother este agasantă, iritantă şi nepotrivită. Poate la următoare aventură, Walter va pune mai multă carne, mai multă sare şi mai mult piper.   De ce n-aş citi păţanile lui Milescu Spătaru care s-a ales cu un nas tăiat pentru că a complotat? Sau să reiau excelenta aventură a fraţilor moldoveni Oană din Apărătorii lui Radu Ciobotea? Order Totul e bine când se termină prost Preţ @ RON22,00 Qty: Adauga in cosul de...

Bogdan Suceavă – Bunicul s-a întors la franceză

De Marius Ghilezan Titlul volumului, apărut iniţial la Editura T, iar din 2008 la LiterNET.ro (se poate citi PDF, aici), Bunicul s-a întors la franceză, provine din numele unei istorisiri dintre cele opt publicate. Putea să se numească mai trandy:  Lumea ta, rock şi parfum de guave, dar autorul nu caută să şocheze, nici să impresioneze prin artificii. Poveştile sale curg şi se pot asculta la gura sobei. Dacă e ceva remarcabil în proza lui Bogdan Suceavă este acea detaşare  a autorului faţă de contextul istoric şi politic, de parcă nu l-ar interesa.  O fină atitudine scriitoricească. Comunică mesaje doar prin vocile personajelor sale, care  uneori nici nu au nume. Evocă simplu cu adevărată forţă de povestaş despre nebunul de la oraş cu Rubik-ul său, care şi-a pierdut într-un accident câinele, fiind dat dispărut de familie, dar lui nu-i pasă, despre profesoara care fuge de boală prin muncă şi refuză avansurile bărbaţilor, despre băiatul care îi vorbea iubitei prin descoperirile lui Tycho Brache. O adevărată încântare. În volumul Bunicul se întoarce la franceză, nostalgicii „epocii de aur”  pot să se regăsească în drama tovarăşului Tudor Bistreanu, cu o nevastă nebună şi o poziţie politică periclitată de aceasta, iar cei după vremurile interbelice, opuse celei descrise, un caracter puternic de bătrân, rămas singur, din întreagul său comandament de luptători anticomunişti, încredinţat că trebuie să-şi încheie misiunea onorabil. Mai rar o poveste atât de închegată despre principii. Ironia fină a autorului se poate citi printre rânduri. Familia acestuia se preocupa de starea lui de sănătate, mai mult decât de misiunea sa istorică. „Dar nu munca e problema, bunicule!“, zise Matei. „Nu mai suntem tineri, trebuie să ne îngrijim.“ „Onoarea mea, a maiorului în retragere Aristide Ioan, decorat la Odessa în 1942, după atâţia ani de reproşuri şi deziluzii, poate fi salvată. Am o promisiune şi acum mă ţin de ea.“ Şi...

Trick or treat pe revoluţie la Institutul Blecher

Chiar în ziua de Halloween, clujeanul Ovidiu Pop, autorul volumului Trickster (numele vieţuitoarei mitologice pusă mereu pe şotii), apărut anul trecut la Polirom şi lăudat peste măsură de critică, a avut neinspiraţia de a veni la Institutul Blecher cu un fragment despre revoluţie într-o unitate militară. O poveste plicitisitoare, citită în stil ardelenesc, cu multe confuzii, mi-a stârnit dacă nu somnul de voie, riposta. Dacă s-ar fi desfăşurat şi revoluţia în ritmul scrierilor tânărului clujean şi acum am fi fost cu Ceauşescu la putere. Am avut senzaţia că tânărul poate scrie cu aceiaşi lejeritate superficială şi despre revoluţia din Iran. La întrebarea lui Claudiu Komartin, moderatorul reuniunii, de ce nu se scrie o literatură adevărată despre evenimentele din Decembrie ’89, răspunsul a fost simplu: dacă realitatea trăită a fost atât de dură, îţi trebuie mult talent scriitoricesc pentru ca imaginaţia să se ridice deasupra existenţei afective. Poate doar Bogdan Suceavă în Noaptea când cineva a murit pentru tine reuşeşte. Dacă tânărul de la Cluj a vrut să ironizeze vieţuirea din Garnizoană,  finalizată totuşi cu moartea plutonierului, a reuşit. Dar din explicaţia sa am înţeles că a încercat să mărturisească o stare cazonă. Atunci, a eşuat lamentabil. Dar pentru că vârsta îi permite şi greşeli, acţiunea sa literară poate fi încadrată în contextul zilei: „Trick or treat”. Mai mult trick… O supriză plăcută mi-a provocat-o Laura Dan, o poetă confesivă, chiar epistolară, care scrie scurt şi cu rezonanţă. Nu înţeleg de ce Stoian G. Bogdan i-a considerat lectura vetustă. Poate că respectivul cuvânt nu-şi făcea loc printre Chipurile adormite de prima lectură. Doar venerabilul Octavian Soviany a găsit sclipiri literare. Laura Dan pregăteşte volumul său de debut. Scrie altceva decât majoritatea. Scrurt şi la cestiune. Vom mai auzi de ea. Dumitru Bădiţa a citit din savuroasa sa carte Învitat la Săvârşin, apărută recent şi care costă doar 7 lei. Povestirile...

Licuriciul

Pentru ca despotului să nu i se pronunţe numele i se spunea simplu Licuriciul avea palat păzit de grauri ciorile-i duceau trena de la genunchiul broaştei în paturi din harem corbii nu-i ciuguleau ochii pupau doar pulpana şi lăudau Mărita administraţie pădureaţă. La drumul mare, lotrii zeciuiau ca trântorii stupii în staul, guzganii dictau dreptul de a fi vită din foişor, unde nu mirosea balega apărători vegheau tecile de brusturi ca nu care cumva din ostilitate – şi prea multă libertate- să rânjească la parada lohiilor de pradă. De foame şi de viaţă grea viermuiau dobitoace printre grăunţe şi blana şi-o dădeau pe biruri şacalii – în pături conducătoare – organizau zapcimea întâiului sus pus. Muştele aveau imperiul lor şi fustele muşcau pământul sub apăsătoarea Sa luminăţie. O seamă de condori vegheau ca strălucirea să nu clipească roiuri de miere să curgă-n veselie cămărilor să nu le scadă gravitaţia prea binelui să-i crească imponderabilitatea nu cumva  felinele de companie să-şi piardă puterea de seducţie şi pofta de...

Dumitru Bădiţa – Invitat la Săvârşin

Nu ştiu de ce, dar după ce am citit Invitat la Săvârşin mi se pare că am descoperit în autorul Dumitru Bădiţa un prozator maximal, mai mult decât un poet minimalist. Poemul  său în proză are savuoare, naturaleţe şi farmec, mai mult prin istorisirile picante şi mai puţin prin expresia de factură Mallarmé-istă a discursului poetic. Această a treia carte a autorului de profesie ziarist îl aşază în avanposturile unei ariegarde firave, dar gălăgioase, de povestitori care ştiu să fixeze arcul spre ţintă. Până şi mărul babei – gazda poetului din Săvârşin- care ar fi trebuit „să lovească tare”, rezistă tălpii de cauciuc  a autobuzului. Atunci de ce cronicile tânărului Dumitru Bădiţa să nu lovească la fel ca cea de-a treia nucă tare căzută-i în cap, din mâna unei veveriţe cât un câine, aşa cum e scris în carte? Precum o dată, Lai Cantacuzin din nuvela lui Sadoveanu, personajul Invitat la Săvârşin nu este convins că-şi va putea anihila plictisul sufocant doar prin scris. Şi atunci purcede la aventuri: bere, ţuici, cărat de lemne, certat una bucată redacţie din Vinga. Şiria lui Slavici e tot acolo, adică în Ardeal, lângă Săvârşin (care nu e în Banat n.a.), iar spiritul familiei Martei, din Gura satului, parcă îi conduce lui Bădiţa purtarea. De teamă să nu fie luat drept un cibezăr aciuiat prin localitate, autorul pare obsedat de calitatea sa instituţională. N-a avut prea mult timp să intre în profunzimea mentalului colectiv din zonă, că ar fi înţeles şi el ce cred ţăranii simpli despre poeţi: „nişte pierde vreme.” Citind pe neresuflate cartea, care din paradoxuri compune un discurs epic incitant, am avut senzaţia că povestirea cu ducatul de argint dat Majestăţii sale Regele Mihai şi sticla de vin de la Suveran am mai lecturat-o undeva.  Restul e proză plină de anecdote şi întâmplări aproape de veridicitate care nu te fac...