Ion Vianu – Amor intellectualis. Romanul unei educaţii

Cartea anului 2010, „Romanul unei educaţii – Amor intellectualis,” poate fi citită şi interpretată în diferite moduri. Din camera de gardă a elitelor enciclopedice, perfuzia cu erudiţie a medicului autor întremează organismele obişnuite cu incantaţii şi scrieri rafinate. Nostalgicii au tot ce vor: subtext şi sugestii fine. Pentru susţinătorii luptătorilor din hiperbolizanta rezistenţă prin cultură, Romanul unei educaţii e un vintage savuros. Din perspectiva memorialisticii de azi, livrescul  şi egolateria, deloc stânjenitoare pentru elita intelectuală din anii comunismului,  îngreunează fluenţa textului. Iubitorului de poveşti i se servesc elevaţii latifundiare, uneori agasante, fără sarea şi piperul unui trecut anecdotic care ar da gust unei insule intelectuale. Personajele sunt vădit servite fără gust, chiar dacă distinsul profesor vrea să pună, unele dintre ele, într-o lumină favorabilă.”Ştiu prea bine în ce măsură vorbind despre ceilalţi, vorbesc despre mine (este un mecanism psihologic universal)”. În afara încercării de reabilitare a lui Edgar Papu, care cred că a reuşit, celelalte sunt înadins umbrite pentru a valoriza familia Vianu. Monseniorul Vladimir Ghika (se aude că va fi sanctificat în curând de Vatican) merita un portret mai puţin tragic şi mai mult de apostol al creştinătăţii în pustiul unei lumi fără Dumnezeu. Din cele 402 pagini nu transpar convingerile sale religioase, chiar dacă titlul face referire directă. Amor intellectualis este sintagma prin care Spinoza exprima iubirea lui Dumnezeu pentru creaţia sa şi iubirea pe care omul trebuie să i-o întoarcă. „Spun fără orgoliu şi lipsit, acum, când drumul vieţii mele s-a scurtat, de dorinţa de a mă justifica: aş fi fost în stare să înfrunt primejdia persecuţiei, precum martirii din vechime şi cei mai noi, dacă o credinţă tare mi s-ar fi arătat. Ea mi-a rămas ascunsă însă.” Ion Vianu ne-a vorbit mult despre dubla sa carieră filologică şi medicală. Sigur că meritele profesionale sunt incontestabile, dar tuşa anticomunistă nu prea ţine. Tatăl autorului, T., a...

Cine e mai „tare” Gogol sau Joyce?

Disputa dintre doi intelectuali Vasile Ernu şi Bogdan-Alexandru Stănescu pe marginea cărţii Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc. pe Bookiseala.ro. Cine e mai „tare” Gogol sau Joyce? CIA sau KGB? Marius Ghilezan: Cum a început scrierea acestei cărţi epistolare? Vasile Ernu:  Discuţia aprinsă a început acum patru ani, într-un 1 decembrie (patriotic). Pe atunci eram colegi de birou. An ieşit să bem o bere, iar acolo au început dezbaterile despre literatură, loc în care ne pricepem mai bine, pe marginea subiectului care e mai bun: Gogol sau Joyce, precum copiii care se întreabă care e mai bun Hagi sau…? Cred că amândoi avem dreptate. Rogozanu spunea că Flaubert e cel mai… Bogdan a venit cu primul text. Bogdan Alexandru Stănescu:  Noi am plecat de la cearta de cârciumă: care e cel mai bun? Am plecat de la lecţiile de literatură ale lui Nabokov, fiindcă el a aruncat mănuşa. Obişnuia să spună că Dostoievski nu are skill nu are nimic. Vasile Ernu: Suntem mari amatori de Nabokov. Unele texte ne enervează. Eseu despre Gogol, jos pălăria. Mi se pare nedrept cu Dostoievski. Noi aveam o problemă între noi pe această temă. Aghiuţă Nabokov a învârtit cuţitul în rană. Bogdan a pornit şi eu am ţinut pasul. Bogdan Alexandru Stănescu: Iniţial eram de acord cu Nabokov. Amândoi eram anti Dostoievski, iniţial, iar apoi l-am redescoperit. Am fost obligaţi să recitim. A fost un exerciţiu de recitire. Ne anunţam reciproc despre ce citim şi ce vom scrie. Am reluat Hagi-Murad, apoi Dublu… Marius Ghilezan: Cu argumente… Bogdan Alexandru Stănescu: Cred că asta e partea cea mai interesantă a cărţii. Există argumente. Nu am mers pe linia mie îmi place  punct, mie nu-mi place punct. Vasile Ernu: Ah, da. Nici nu aveam ce discuta dacă mergeam pe linia asta, ne luam jucăriile şi plecam acasă. Bogdan Alexandru Stănescu: Critica...

De ce nu fac românii cărţi cadouri de sărbători?

Din două una. Ori copiii nu cer Moşului cărţi să pună în gheată, ori Moşul nu e bine orientat. Recentul sondaj GFK arată că 2/3 dintre români preferă să cumpere haine, mâncare şi băutură ca şi cadouri de Sărbători, în timp ce 1/3 nu oferă nimic, nimănui fie din lipsă de bani, fie din obişnuinţă. Mirărilor noastre subiective legate de falşii eroi din societate, li se opun de data asta rezultate obiective. O instituţie de talia GFK nu se înşală.  Românii nu iubesc cărţile, decât într-o proporţie redusă. Altfel, ar face cadouri persoanelor dragi şi astfel de produse care nu se învechesc şi nu ies din garanţie. Ca unul care s-a săturat de zecile de sticle de whisky primite cadou de ziua mea, niciodată golite, pot spune că de multe ori o carte m-ar fi bucurat mai mult. Dar cum să le spui celor apropiaţi că nu ai bani să dai pe Operele complete ale lui Dalli, că nu-ţi permiţi să-ţi cumperi tot ce ai dori, că multă publicistică de calitate are preţuri prohibitive? Adevărul Holding se laudă cu peste 30 de milioane de volume vândute în trei ani. Asta înseamnă că românii au prins drag de carte? Nu. E cel mai ieftin bibelou. Orice coafeză din ciubucul ei îşi permite să ia cărţi din colecţia vândută cu ziarul. E trandy să ai sub LCD şiruri de titluri bine rânduite. În multe case, au chiar ţipla pe ele. Să fie acolo, pentru copii, când vor ajunge mari. Dar dacă părinţii nu-i educă în spiritul valorilor promovate din cărţi, degeaba. Veriete-ul va umple viaţa generaţiilor viitoare  cu personaje goale de conţinut. Un librar îmi povestea recent că a vândut unei distinse cucoane din Pipera cărţi în valoare de 60.000 de lei, adică 15.000 de euro. Întâmplarea a făcut ca peste un an să ajungă în aceiaşi casă cu alte produse...

Doina Uricariu sau întoarcerea spiriduşului

Deşi plecată în America, Doina Uricariu n-a abdicat. Nu s-a lăsat pradă amăgirilor unei lumi mai libere, mai business-oriented.  Mică la stat, energică precum un spiriduş, e în toate. Scrie memorialistică de calitate, conduce o editură, are timp de acţiuni de caritate, scoate albume de artă. Nu poate sta un minut locului. O zvârlugă. Un personaj de poveste dintr-o familie deosebită, tatăl fiind colonel al Armatei regale a ajuns ţăran, pentru că a refuzat colaborarea cu sistemul. Nu face paradă de disidenţă, deşi i s-au refuzat volume pe timpul comunismului. Câţi dintre poeţi au condus consorţii ca şi Doina Uricariu? De câte ori aţi auzit-o vorbind despre sine? Pe vremea marilor mitinguri ale Alianţei Civice era mereu cu dosare sub braţ. Doar celălalt îl ţinea înadins liber, ca un îndemn la revoltă împotriva ciocoismului securist. La fel ca şi noi, a crezut în restauraţia regimului Monarhic şi la revenirea acasă a Dinastiei. N-a biruit, prin ce a crezut, dar continuă să creadă în recuperarea Memoriei. Şi dăruieşte fragmente de viaţă, clipe memorabile, poveşti despre oameni mari. Toate aşezate cu migală şi cu delicateţe pentru o cinsti vremea căruia i-a fost martor. Orice cititor care iubeşte dinastia, cercetător, istoric, om de principii, liberal sau ţărănist trebuie să aibă în bibliotecă ultima sa carte: Maxilarul inferior, un titlu dur la fel ca autorul. Două volume, în care regina Ana este personaj principal. Mulţumesc,...

Stoian G. Bogdan – Nu ştiu câte zile

De Marius Ghilezan Nu ştiu câte zile este romanul celor care nu vor să mergă cu tramvaiul, visează poziţii sociale, dar şi o viaţă de desfrâu erotic şi financiar. Adică, tânărul de azi care s-a născut într-o societate fără principii, în care dictează banul şi bunul-plac. Stoian G. Bogdan nu psihanalizează, trece direct la acţiune. Narcis, protipul descurcăreţului de azi, revine în comunitatea sa natală din Moldova, desigur „îmbrăcat foarte shuki” şi cu merzan. Intră într-un local de jocuri, se cinsteşte ca un belfer ce este şi-şi duce limuzina, cu număr de înmatruculare B-11-SUG ( „sug banii poporului” n.a.) la spălătorie, unde dă peste Ramona, fosta sa prietenă, „căzută” la munca de jos. O cinsteşte cu 500 de euro doar pentru a-i arăta ce mahăr a pierdut. Trebuie spus că în adolescenţă, ea „se vrăjea” ce fiul primarului, nu cu el. „Ramona era pişată. Îşi înghiţise limba. Aşa gest nu văzuse nici în telenovele.”  Vechii prieteni Novac, Cocostârcu, Daniel sunt tot pe „felie” . Puicuţele îi fac cu ochiul. Ascunde că este cuplat la Bucureşti cu fiica unui interlop notoriu, de unde are şi banii. Îi fură unui fiu de cămătar iubita, după care îl ameninţă că el e mai tare la Bucureşti. „Ţiganul a început să o dea la mangleală, cum se zice, adică i s-a înmuiat tupeul”. Autorul taie planurile. Influenţele lecturilor generaţiei beat nu sunt prea evidente. Şi bine face. Cititorul nu e lăsat să respire. E bine conectat la aparatul de accelerat pulsul, adrenalină, „la greu”. Bătăii cu ciorile dintr-un bar sătesc i se interpun aducerile aminte. Vremea copilăriei sale triste când părinţii i-au fost executaţi de mafia mercurului. Activ în procesul de seducţie, dezvirginează o puştoaică după care zăpăceşte pe alta şi o duce la Torino, unde chipurile avea treabă. „Ştii că nu există dragoste. Dragostea este o invenţie a poeţilor romantici care nu...