Olivier Cechman – Savoir vivre sau bunele maniere astăzi

Bunica ţinea lângă Biblie Codul manierelor elegante. De multe ori, la ceaiurile de după amiază, când veneau prietenele, discutau despre cum să  te porţi în societate. Am asistat odată la o întâmplare al cărui sens l-am înţeles mult mai târziu. Femeile discutau despre cum se poartă mănuşile. Una spunea că manşeta trebuie să fie deasupra de încheietura mâinii, alta că, mai nou, până la cot. La un moment dat, a intrat cea de-a treia spunând franc: „nu contează cât e, om bun să fie”. N-am priceput de ce au pufnit toate în râs. Eram prea mic să-mi dau seama că nu doar îmbrăcămintea, mediul şi muzica sunt importante pentru o femeie. Cum oamenii se schimbă, precum vremurile, bunele maniere evoluează. Ceea ce ieri era tabu, astăzi este tolerat şi cu siguranţă va fi acceptat mâine, inainte de a deveni normă poimâine. Savoir vivre  sau bunele maniere astăzi (nu înţeleg tautologia) este un îndrumar cu obiceiuri, practici şi idei la zi pentru oricine caută să-şi organizeze viaţa, în acord cu valorile sociale. Cartea lui Olivier Cechman, recent tradusă la Corint, într-o ţinută grafică excelentă, este un ghid practic care te învaţă reguli simple: de la cum să organizezi o petrecere, până la cum se aşează musafirii la masă, de la formulele de adresare şi de politeţe, la felul cum se scrie o scrisoare, de la importanţa „hainei care-l face pe om”, la eticheta de salon sau protocolul în situaţii speciale, de la cum să-ţi saluţi şeful, la modul de completare a unui CV bun, de la respectarea diferenţelor sociale, până la organizarea testamentului. Volumul oferă soluţii la problemele zilnice: ce faci ca să ieşi dintr-o încurcătură, cum să vorbeşti la telefon, cum scapi de o persoană nedorită. Fireşte nu lipsesc tehnicile de seducţie, regulile de politeţe, formulele de adresare, punerea veselei. Cartea este practică  şi se citeşte într-un ritm alert....

Élisabeth de Miribel – Memoria tăcerilor – Vladimir Ghika (1873-1954)

Activitatea pastorală a Monseniorului Vladimir Ghika e prea puţin cunoscut de către români. Martirul, supus torturilor  în temniţele comuniste, a murit în 1954 în fortul Jilava, deşi putea să se alăture familiei sale după 1947 şi să plece în străinătate. Un viciu de documente nu i-a permis să părăsească România. Nici nu a insistat, spunând că dacă „Dumnezeu a hotărât ca el să rămână aici, el va rămâne.” I s-a confiscat casa, toate bunurile şi a fost întemniţat, unde a şi murit. La Vatican se pregăteşte beatificarea sa. Franţuzoaica Élisabeth de Miribel a cercetat ani de zile documente despre viaţa Monseiniorului care s-a născut într-o zi de Crăciun a anului 1873, la Instanbul într-o familie care a dat mulţi domnitori Moldovei. Tatăl său era ministru plenipotenţial de război în Turcia, mama sa fiind descendentă a familiei Regelui Henric al lV-lea al Franţei. Vladimir Ghica, deşi născut ortodox, a cerut Papei Pius al X-lea să devină preot sau călugăr, acesta recomandându-i să-şi continue apostolatul ca laic. După ce colindă lumea în munca sa de convertire nu numai a păcătoşilor, participă pe fronturile de război, ajută leproşii, adună fonduri pentru spitalele de la Bucureşti, episcopul de Paris îl hirotoniseşte  şi din 1923 devine preot. Papa i-a dat voie să predice în stil bizantin. A ţinut predici la bazilica Sacré-Cœur, după care a cerut o parohie printre cei mai săraci oameni din suburbii. A locuit într-o baracă. Acolo a făcut primele convertiri. Memoria tăcerilor, titlul volumului biografic, probabil că provine de la acel moment în care, la Biserica sa au venit mai mulţi credincioşi protestanţi. Când să înceapă slujba, a preferat să tacă, mai mult de o oră. După această închinare prelungită în faţa altarului protestanţii au venit la el cerându-i să-i convertească. Multe asemenea cazuri mai pot fi citite în carte. Memorabilă rămâne însă scena în care Monseniorul fiind invitat la...

Niccolo Machiavelli – Principele

De Marius Ghilezan Niccolo Machiavelli s-a retras într-o localitate, departe de viaţa tumultoasă a Florenţei, pentru a scrie o carte de istorie a Armatei din Imperiul Roman. La scurt timp, şi-a dat seama că nu va avea prea mulţi cititori. S-a gândit să conceapă un ghid practic pentru prietenul său Lorenzo, nepotul lui Lorenzo Magnificul, în lupta de câştigare a postului de secretar al Republicii. Aşa s-a născut lucrarea, care va fi publicată de abia după moartea autorului. De la această carte a rămas omenirii atributul „machiavelic”, nu numai pentru învăţăturile sale teoretice bazate pe principiul neortodox  „scopul scuză mijloacele.” Istoria politică a demonstrat veridicitatea deducţiei sale logice că e mai uşor să fii temut decât respectat. Cei care vor să conducă organizaţii, să câştige respect sau admiraţie, să facă politică înaltă trebuie să citească pe lângă Arta războiului, un îndreptar de strategii de acţiuni, şi cartea lui Niccolo Machiavelli. Culmea este că acest îndreptar cinic a fost redactat pentru unificarea Italiei şi alungarea barbarilor din...

Mircea Cărtărescu – Orbitor. Aripa stângă

Orbitor. Aripa stângă. Primăvara lui 1996. Aşa l-am descoperit pe Mircea Cărtărescu ca şi prozator. Preţiozitatea textului, stările atât de plastic descrise, dar mai ales parfumul Uranusului de altă dată m-au făcut să exclam: IATĂ, AUTORUL! Cartea a ajuns ferfeniţă, la câţi am dat-o. Nimeni, insă, nu mi-a împărtăşit exaltarea. „Greoie”, „hipertextualistă” au spus mulţi. Eram nervos că n-am reuşit să conving prietenii şi audienţa pe care o aveam, totuşi, la „România liberă”. După ani, Mircea Cărtărescu avea să devină celebru printr-o carte de coafeze: De ce iubim femeile. Mărturisesc că în perioada când se pregătea lovitura de tiraj (neaşteptată de nimeni) am alergat prin Modrogan cu textul Baroane (ulterior ajungând în carte). Cu greu l-am convins pe Traian Băsescu să citească măcar un fragment. A răspuns că-i place acest scriitor şi ne-a rugat să-l chemăm la el la sediul de campanie. Era în toamna anului 2004. „Păi ce Mircea Cărtărescu nu e fişte-cine să-l târâm prin sedii de campanie?!” Atât am putut să spun. Viitorul preşedinte avea să treacă peste subiect. Drumurile noastre s-au despărţit. Marele autor în prova marinarului, eu contra valului. Dar cartea Orbitor. Aripa stângă nu va putea fi întunecată de rătăcirile ulterioare ale poetului devenit prin aceasta mare prozator. Aripa stângă se citeşte atunci când eşti în pană de personalitate. Când ai nevoie să trăieşti într-o altă lume, într-o carte fermecătoare, când vrei să uiţi de realităţile chinuitoare ale cotidianului. Cu Aripa stângă evadezi, cu textele din Evz te enervezi. Order Orbitor. Aripa stângă Preţ @ RON59,00 Qty: Adauga in cosul de...

Aluca Băbeanu Moldoveanu – Soţia tenorului

Putea fi o balerină de succes sau o aristocrată a scenei – educaţia i-ar fi permis – dar a ales să fie Soţia tenorului. Aluca Băbeanu Moldoveanu a scris cartea cu acest titlu ca un elogiu adus vieţii de cuplu. Deşi s-au despărţit după 25 de ani, timp în care a colindat lumea alături de iubitul ei, tenorul de succes Vasile Moldoveanu,  a continuat să fie vrăjită „de vocea marii sale iubiri”. Provenită dintr-o celebră familie boierească – şi acum memoria colectivă din zona Oltului subcarpatic mai reverberează la auzul numelui Băbenilor -nobili cu un arbore genealogic adânc pironit în timp, Aluca ( „r”-ul şi l-a pierdut în copilărie, când fratele său nu putea pronunţa numele întreg) a ales misiunea de a fi un înger păzitor. Cu o delicatese rară şi o gentileţe aristocratică, spune povestea „celor zece vieţi trăite într-o singură viaţă” doar pentru a descrie zborul printre stele. Peste trei decenii de carieră şi sute de spectacole, în  cele mai mari teatre de operă din lume, sunt cuprinse într-o carte cu o ţinută grafică exemplară. Un deceniu pe scena şi în turneele organizate de Metropolitan Opera din New York. Zeci de fotografii-document, Jurnalul marelui tenor-spinto Vasile Moldoveanu, pe stagiuni, spectacole, oraşe, regizori mari, dirijori celebrii din istoria operei mondiale, în a doua jumătate a secolului XX, toate se prezintă ca un fundal de scenă în care urcă marele tenor Moldoveanu. Un singur regret transpare printre rândurile unei memorialistici, în care epicul urcă octave literare doar pentru a pune în valoare artistul, partener de viaţă, că în cariera sa, Vasile, nu a putut ajunge într-un merituos panthenon al muzicii de operă, doar pentru că Pavarotti şi Placido Domingo erau deja marketizaţi de celebrele case de discuri. După ani de turnee, de emoţii şi nervi, Aluca Băbeanu Moldoveanu alege să se retragă, precum un heruvim cu misiunea îndeplinită. Ar fi...