Lui Cristi Paţurcă nu i-a fost ruşine să moară! A scris cartea: „Mi-e greu titlul de erou” (editura Estfalia)

Ultima lui dorinţă a fost să fie incinerat, iar cenuşa să-i fie depusă la Troiţa din Piaţa Universităţii. Astăzi, 18 ianuarie, ora 13,30, sufletul lui Cristi Paţurcă s-a despărţit de trupul bolnav şi a urcat la cer, la doar 46 de ani, alături de eroii din Piaţa Universităţii, să continue cântarea „Mai bine mort/decât comunist” şi Golan post-mortem. Răvăşit de disperare, sărac lipit pământului, uitat prin spitale, dar cu sufletul rămas în Piaţa Universităţii, a continuat să rămână un idealist pur-sânge. Speranţa moarte ultima, parcă aşa e. Cu doar câteva zile în urmă îl suna pe prietenul său Doru Braia, fericit că va da drumul în eter postului de radio Kilometrul Zero. N-a mai apucat. Inima sa, de servant al libertăţii, a refuzat să mai bată.  Continuare  ———> Lui Emil Constantinescu: „Să vă fie ruşine!” A compus zeci de cântece pentru mitingul maraton din Piaţa Universităţii. Probabil va rămâne în memoria timpului ca artistul cu cel mai lung concert live din istoria României. Zeci de mii de oameni i-au cântat cântecele şi mii le mai murmură şi azi. Ca unul care a însufleţit speranţa, făcând mii de km în campania din 1996 a lui Emil Constantinescu cu chitara la gât, i-a spus înainte de moarte fostului preşedinte pentru care a muncit, a sperat şi a luptat enorm: „Să vă fie ruşine! M-aţi lăsat în cea mai cruntă sărăcie”. Traian Băsescu l-a vizitat, totuşi, la sanatoriul în care se afla anul trecut. Şi a cântat pentru el mult mai puţin. În ultima parte a vieţii a scris o carte de memorii: „Mi-e greu titlul de erou”, la editura Estfalia. „Am ajuns un boschetar, aşa să scrieţi!” „Libertatea o aveam, n-am ştiut ce să facem cu ea. Dacă m-aş întoarce în timp, aş face la fel. Aş încerca însă să evit boala. Îmi pare rău că, în ’90, n-am luat un...

Socializare, dar cu ce preţ?

Românii, se ştie din sondaje, sunt mari consumatori de televiziune. Mai ales de divertisment. Mai nou, peste două milioane sunt conectaţi pe reţeaua de socializare Facebook. “Nu eşti pe fb nu existi ”, îmi zicea  mai demult , Sorin Bogdan, un alt timişorean aciuiat la Bucureşti, asemenea mie. Nu voi discuta motivul pentru care concetăţenii noştri pierd aproape două ore pe zi uitându-se la tembeliziune, unde se provoacă cele mai gregare simţăminte umane. Nici de ce m-am prins greu cine e Guţă. ( Dan Negru, un alt timişorean devenit mare vedetă tv, îmi spunea că dacă ar accepta Guţă să vină la el în emisiune ar face rating de 6-7 puncte. În zadar vă mărturisesc că nu ştiam cine era acel personaj de mare audienţă) Într-un dialog recent cu Andrei Codrescu, intelectualul sibian, profesor în SUA, fiind supărat nevoie mare pe instrumentul de socializare al lui Mark Zuckerberg, facebook,  a comparat această reţea cu o prăvălie Madame Bovary: “te reflectează prin alţii cum vrei să fii, nu cum eşti. Fiindcă această fisură dintre ideal şi real e condiţia burgheză par excellence, situl e o prăvălie unde ţi se fură timpul real şi ţi se dă în schimb o iluzie. E kitsch toată chestia”. Din psihologie se ştie de nevoia confirmării. Orice fiinţă nesigură se simte mai puternică dacă ceea ce crede, simte şi vede este în acord cu dispoziţia nu numai de acceptare a celorlalţi, ci şi de susţinere a argumentelor, fiinţa devenind socială (Chiar dacă relaţia este virtuală.) Prin recunoaşterea personalităţii, satisfacţia impinge la acţiune în sensul eliminării disonanţei. Adică, pentru moment sugestia inhibă receptorii fricii şi dă avânt expresiilor libere, fără ca şi cugetul să aibă vreo influenţă. Socializarea de net e ca o beţie cu prietenii unde te simţi în formă doar dacă ceilalţi îţi susţin opiniile. După trecerea stării de beatitudine, realitatea pare şi mai...

Andrei Codrescu: “Facebook şi celelalte „social networks” sunt instrumente de scărpinat spinarea Diavolului”

– Cu ce v-a supărat reţeaua lui Mark Zuckerberg? – Mi-a irosit timpul, ceea ce am ştiut înainte de-a deschide un cont pe Facebook, dar pentru că-s ardelean nu cred în ce nu provine din experienţa mea directă. Când am văzut cu ochii mei pe ceas că trei ore treceau în fiecare zi după ce deschideam Facebook, m-am trezit. El îmi furase trei ore în care-aş fi putut să fac ceva mai util, să tai lemne, de exemplu. – Facebook nu e un instrument facil de socialializare a scriitorului cu proprii să-i cititori? – E un „echo-chamber,” o cameră-ecou; îţi auzi propriile opinii şi prejudecăţi reflectate de mii de oameni care îşi imaginează că reţeaua o să le redea perfecţiunea pe care au ratat-o în viaţa cea de toate zilele. Această reţea este un fel de prăvălie Madame Bovary: te reflectează prin alţii cum vrei să fii, nu cum eşti. Fiindcă această fisură dintre ideal şi real e condiţia burgheză par excellence, situl e o prăvălie unde ţi se fură timpul real şi ţi se dă în schimb o iluzie. E kitsch toată chestia. Continuare —–> – Roddy Doyle, câştigătorul Booker Prize, zicea recent că e recomandabil ca autor să pierzi câteva minute pe zi cu blogul. De ce nu folosiţi acest instrument de comunicare? – E-mailul pe care-l folosim noi este instrument bun de comunicare: Facebook şi celelalte „social networks” sunt instrumente de scărpinat spinarea Diavolului. Pe e-mail aştepţi răspuns nu ecou. Roddy Doyle nu ştie cât costă un minut? Pentru vânzătorii de reclame un minut cu un milion de oameni costă exact un bilion de dolari. – Internetul e bun doar pentru rostogolit trailerele noilor cărţi? – Internetul este un mediu larg, şi ar fii grozav dacă ar fi bun pentru ce zici, dar din păcate majoritatea canalelor lui nu-s bune nici pentru anunţuri personale nici pentru...

Cărţi la … şi despre beţie

Dacă astăzi scrierea ficţiunii este realizată de meşteşugari ai scrisului care creează după program zilnic, precum Richard Ford, laureat al Premiului Pulizer, ce spunea recent că o regulă de aur este să nu bei în timp ce te aşezi la masa de scris,   marea literatură, mai ales în secolele trecute, s-a năşit prin lupanare. Ar fi putut Jack London să creeze celebrele sale personaje dacă nu colinda cartierele rău famate de mic? Se ştie din biografia sa că prima oară s-a îmbătat la vârsta de şapte ani la nunta unui italian, prieten de familie. Încă de mic,  a lucrat la o fabrică de îmbuteliere. De aici „dragul de sticlă” care nu l-a părăsit până la moarte. Clienţii poveştilor sale au fost racolaţi din crâşme. Dacă nu i-ar fi fost alcoolul, „pavăză şi scut”, am mai fi avut noi povestea lui Martin Eden, und însuşi autorul rememorează escapada sa bahică, când ca pescuitor de stridii, beat fiind, a căzut în apă şi doar mintea de pe urmă şi frigul l-au mai condus spre liman. „Cât eram treaz, mă gândeam doar la băutură. Nici nu puteam să aştept să-mi termin porţia zilnică de scris de o mie de cuvinte. În prima fază, începeam să beau când ajungeam la 500. După aceea, mă puneam să beau înainte de a mă apuca de scris,” avea să amintească scriitorul. Marele romancier şi poet californian Charles Bukovski a debutat cu romanul: Băutura este un lucru sentimental. În Femei, autorul descrie cam aţa o scenă de romantism: „când eu eram beat şi Lydia era nebună, aveam parcă forţe egale”. Tot american, F. Scott Fitgerald, avea să afirme că „mai întâi tu simţi nevoia să bei, după aceea băutura mai cere băutură, iar în final alcoolul te cere pe tine.” „Un om inteligent trebuie din când în când să se îmbete pentru a se simţi bine în...

Hurduzeu Ovidiu – A treia forţă. România profundă

Cartea A treia forţă: România profundă nu a atins impactul pe care şi l-a propus. Chiar dacă s-a bucurat de sprijinul actorului prozator Dan Puric, volumul de eseuri nu a putut fundamenta o ideologie din două motive : nu are public şi nici actori care să joace piesa corporatismului, un model interbelic, cu ceva impact în Franţa postbelică. Mai mult, modelul creştin de organizare a societăţii nu are încă discipoli. Românii, în marea lor majoritate, fug după beneficiile unei vieţi fără principii, organizate după nevoi. În plus, nu există promotori ai creştinismului social, nimeni nu este preocupat de o construcţie de tip chibuţ, oricum un model greu de aplicat într-o Românie care musteşte de...