Paul Dragoş Aligica – Reconstrucţia dreptei.Între experimentul capitalist occidental şi proiectul naţional românesc

Lăudabilă pare a fi iniţiativa unui profesor şcolit prin SUA, Dragoş Paul Aligică, tânăr cu aspiraţii intelectuale înalte şi a lui Valeriu Stoica, fost preşedinte al PNL, de a scrie o carte despre Reconstrucţia dreptei. După jumătate de secol de ideologie marxistă, mult prea păguboasă ca ancoră pentru încercările de politică social democrată, consolidarea dreptei ideologice era chiar necesară.  Dar ce ne facem cu praftica? Reconstrucţia dreptei este un excelent îndreptar didacticist. Mai ales pentru şcolari. Prezintă istoria liberalismului, în contrast funcţional faţă de libertarianismul de mulţi visat. Şi ideea de a împărţi în două volumul, unul care să trateze modelul occidental şi sursele ideologice ale unui regim pe care ni-l dorim, şi cea a contextului românesc manelizat şi pierdut în deruta oamenilor şi a ideilor. Prin încercarea de a explica angoasele trecutelor figuri ale dreptei româneşti, autorii eşuează lamentabil. Nu se prezintă soluţii, doar perifraze şi explicaţii fără valoare conceptuală care să producă efecte. Lecturând tomul de scrieri ale celor doi, fie vorba între noi, liberali de catedră, îmi vin în minte vorbele lui Noica: “toţi oamenii au gânduri, puţini, însă, idei.” Şi aici în bogata lucrare e o sărăcie lucie. Chiar dacă intenţiile sunt bune, praftica pedelistă cu Ancuţe, Lenuţe şi Roberte, partid  al căror naşi ideologici s-ar dori cei doi purtători de inteligenţă, ne demostrează că pentru a ajunge la efecte, trebuie să umbli puţin la cauze. Eşecul modelului liberal se explică şi în promovarea unor amulete pe post de practiciene ale unui cult neînţeles de enoriaşele crescute în cultul socialist. Nu se face liberalism de la catedră, ci prin instituţiile statului, iar intervenţionismul de stat, atât de cântat în tomul epic, ar trebui desţelenit de la sursă, nu din manuale atent rânduite. Şi aici se înregistrează al doilea mare eşec. Vorba liberalului autentic Horia Rusu: “Băutorii de vodcă se integrează mai greu într-o lume în...

Cine poate judeca tinereţea legionară a părintelui Justin Pârvu?

Aud că în viesparul cotidian, Hotnews, Adevărul şi o necunoscută asociaţie de combatere a antisemitismului  au sărit ca picurate cu ceară în urma postării pe youtube a corului măicuţelor de la Mănăstirea Petru Vodă, care şi-a permis, fără ucaz de la „preacuvioasele” instituţii, să-i cânte neobositului părinte Justin Pârvu: „Sfântă tinereţe legionară”, la împlinirea venerabilei vârste de 92 de ani. Ceea ce nu e interzis e permis, nu? Ştiţi vreo lege care să aresteze internetul, în vreo ţară democratică? Părintele Justin Pârvu a ispăşit o pedeapsă de 17 ani în puşcăriile comuniste pentru crezul său în Mişcarea legionară. Comuniştii i-au dictat tăcerea. A scăpat din cele mai grele torturi, din cele mai abjecte calomnii, s-a ţinut drept în viaţă şi a ajuns la 92 de ani. Măicuţele de la mănăstirea pe care o păstoreşte cu atâta har i-au cântat cântecul tinereţii sale. Cine sunt procurorii care îl vor arestat a câta oară pe Radu Gyr? Suntem datori să ne apărăm jertfa de sânge şi putem singuri să ne recunoaştem greşelile trecutului. Nu trebuie să vină nişte spadasini ai lui Politically correct să ne spună ce să ascultăm. S-au făcut erori. Recunoaştem. Dar nimeni nu a fost judecat, condamnat şi trimis la închisoare pentru uciderea a aproape jumătate de milion de români în temniţele bolşevismului criminal. Noi nu avem dreptul să ne ţipăm disperarea? „Ridică–te, Gheorghe, ridică–te, Ioane! Nu pentru-o lopată de rumenă pâine, nu pentru patule, nu pentru pogoane, ci pentru văzduhul tău liber de mâine Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane…” Periprava, Sighet, Râmnicu Sărat, Gherla, Piteşti sunt locurile de martiriu ale neamului românesc. Ecoul din ziduri nu poate fi stins, oricâte fandacsii ar face urmaşii torţionarilor sau gulerele apretate prin saloane străine. Durerea e sădită adânc în spiritualitatea care nu poate fi smulsă ca o măsea stricată. La mulţi ani, Părinte Justin şi dă Doamne românilor consecvenţa ta! Mişcarea...

Adam Michnik către Gabriel Liiceanu: “În 1990, ai fost bolşevic, pardon, menşevic!”

Ateneul Român 14 februarie, ora 19.00 „Filosoful trebuie să fie precaut când îşi pune haina procurorului.” A doua rundă a Conferinţelor Ateneului. În prima, desfăşurată în luna septembrie, Herta Müller l-a umilit pe Gabriel Liiceanu. Vezi, aici! (11.200 de click-uri) După cadoul muzical al gazdei, luni seară, de ziua îndrăgostiţilor, Andrei Pleşu scoate superlativele din dotare pentru a-şi măguli  interlocutorul (greu de afiliat, cel mai de seamă luptător, cel mai bine cotat disident etc), nimeni altul decât Adam Michnik. „Cea ce a spus Andrei despre mine seamănă cu un speech bun la înmormântare. Nu e adevărat!”, replică sec directorul gazetei Wyborcza, intrând direct în subiect: „Toate visele frumoase ale generaţiei noastre s-au împlinit, libertatea presei, alegeri libere, cultură fără cenzură, atunci de ce suntem furioşi?” Declick. La cuvântul furioşi sala tresare. E sinonim cu enervarea despre care vorbea Herta. “De ce nu v-aţi enervat atunci” Vă mai amintiţi? Au urmat zeci de emisiuni de justificare pentru a ni se explica rezistenţa lor prin cultură. „Mă aflu pe locul victimei… de pe scaunul pe care stai tu, Herta ne-a certat” spune Pleşu, înşirând o sumedenie de fraze despre „retragerea într-o competenţă insulară a multor intelectuali” şi că noncombatul faţă de regimul comunist nu a fost o coabitare (de parcă la Humbold se mergea oricum n.a.). „Nu i-am auzit pe Doina Cornea, Radu Filipescu, chiar şi pe Mircea Dinescu să certe pe cineva…Tu de ce nu ai certat?” În loc să aştepte răspunsul, continuă, fie să epateze citând din tratatul despre larve al lui Piotrowicz, fie să glumească. Pentru cei din jur este limpede. Prietenul lui, invitatul Adam Michnik, este chemat să răstoarne ecoul aplauzelor smulse de Herta Müller, după ce l-a certat pe Liiceanu în public. Stupoare. În loc să preia şi să ridice mingea deasupra fileului (sau fuleului ‘telectual), Adam Michnik parcă nu înţelege că e invitat pentru un...

Cum a murit Iuliu Maniu?

Marele om de stat Iuliu Maniu a murit în ziua de 5 februarie 1953 la Penitenciarul din Sighet, după o lungă şi grea suferinţă, ca urmare a anilor de tortură la care a fost supus. Unificatorul şi creatorul statului naţional modern, fost prim ministru al României, fost şef al PNŢ şi al Partidului Naţional Român din Transilvania, fost membru în Parlamentele din Bucureşti şi din Budapesta, fost şef al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, avocat al Mitropoliei Greco-Catolice din Blaj, nobil din Bădăcin şi lider al Opoziţiei democratice, apropiat al regelului Mihai, s-a sfârşit în chinuri cumplite, iar rămăşiţele sale pământeşti, fiind aruncate într-o groapă comună de caralii ţapinarului Vasile Ciolpan, conducătorul închisorii, ulterior, culmea, decorat de Emil Constantinescu. Ulterior i s-a retras printr-un ordin al aceluiaşi preşedinte. Valeriu Sterian pe versuri de Corneliu Coposu: Ruga În iarna anului 1953, Maniu avea vârsta de 80 de ani. Era singur într-o celulă de 2/3 metri. Paralizase. Nu-şi mai simţea trupul de la atâtea bătăi. Perfect lucid, însă, asculta rugăciunile cardinalului Hossu. Un gardian cu frică de Dumnezeu i-a facilitat lui Corneliu Coposu un ultim dialog cu înţeleptul de la Bădăcin. „Ei voi sfârşi aici. Această nenorocire va mai dura vreo 20 de ani, după care va trebui să reangajezi PNT-ul în lupta pentru democraţie”, aşa i-ar fi spus atunci secretarului său particular. ——————————————————————————— Jur în fata lui Dumnezeu, pe constiinta si onoare ca îmi voi jertfi viata pentru triumful cauzei comune românesti… ! Je promet devant Le Seigneur, et j’y m’engage sur conscience et sur honneur, que je sacrifierai ma vie pour que l’intérêt suprême de tous les Roumains puisse triompher… ! (Iuliu MANIU) ———————————————————————————– Conform mărturiilor preotului bănăţeaan Raţă, când a fost adus să convieţuiască în celulă cu Maniu, marele om politic avea picioarele putrezite, în nişte pantaloni ca de tablă. A cerut o găleată de apă caldă, l-a spălat...

Heather Davis – Nu plânge sub clar de lună

Nu plânge sub clar de lună este povestea simplă de iubire dintre Shelby, o fiică de savant şi Austin, fiul unei vedete rock sau mai bine zis între un vârcolac şi o fiinţă umană. După moartea mamei sale naturale, Shelby trăieşte sub presiunea răutăţii mamei sale vitrege care o trimite într-o tabără de reeducare. Acolo, îl cunoaşte pe Austin, cel care îi face destăinuirea, de abia pe la mijlocul cărţii că el este altfel decât ceilalţi oamenii. Ceea ce cred organizatorii taberei că sunt droguri sunt de fapt proteine de care are nevoie băiatul să nu se transforme noaptea sub clar de lună în lup.  Sticluţele stau ascunse sub cheia managerului. Fata, îndrăgostindu-se de el, îl acceptă aşa cum e şi caută să-l ajute. Amândoi sunt urmăriţi de Charles, fiul unui manager al unui ziar de scandal, care vrea să-i surprindă …sub clar de lună.Pierde la mustaţă ipostaza care i-ar fi adus iertarea tatălui. Altruismul trebuie lăsat dincolo de gardul instituţiei de reeducare. Deşi regulamentul este foarte strict, fiecare tânăr fiind  instruit să se reprezinte pe sine, Shelby îşi asumă toate riscurile care ar duce-o în Canionul roşu, loc de supliciu pentru neascultători, şi fură substanţele ascunse într-un dulap.  Astfel, îl ajută pe prietenul ei să nu se mai transforme noapte în lup. Pentru indisciplină ajunge în locul nedorit. Finalul e apoteotic, Austin vine în deşert să-şi vadă iubita. În final chiar se şi sărută. Heather Davis disecă toate problemele de educaţie ale familiei americane moderne. Şi mai ales a celei pline de pretenţii. Scrisă într-un ritm alert, decupaj de scenariu de film, cartea te ţine cu sufletul la gură. Heather Davis a promis că va scrie continuarea romanului. Deci… să...