Brînduşa Armanca – Frontieriştii. Istoria recentă în mass-media

Brînduşa Armanca a scris un Diario pentru Memorialul frontieriştilor Într-o lume în care procesele de conştiinţă sunt la fel de nule ca şi procesele comunismului, meritul Brînduşa Armanca este că nu face pe procurorul, precum alţi publicişti actuali. În cartea Frontieriştii. Istoria recentă în mass-media, apărută la Curtea veche, aduce în atenţia publicului un şir de crime din puzderia celor rămase nepedepsite, nici după 20 de ani. Se ştie despre fuga Nadiei Comăneci (cu cântec am zice noi ca şi autorul), a trupei Phoenix, dar mai puţin despre românii ucişi pe frontierele de vest ale României.  Că a murit unul, zece sau sute, tot crime se cheamă. Cartea putea fi numită şi Pofta de libertate ucide. Sau schimbă destine. Aşa cum s-a întâmplat cu unul dintre cei mai talentaţi poeţi români ai acelor vremi, Ion Monoran. La nici 18 ani viitorul i s-a făcut ţăndări, doar pentru că a cutezat să gândească la fugă. Exmatriculat din liceu, stigmatizat pe viaţă, a trebuit să-i descopere ca şomer pe Celan, Rilke, Rotke prin spaţii rău famate, unde era mai puţin urmărit. Destinul a făcut ca acest om prigonit de un sistem să-i grăbească sfârşitul. Mono a avut ideea salvatoare pentru mişcarea din Piaţa Maria, din 16 decembrie 1989, de a opri tramvaiele. Şi aşa puhoiul de mulţime s-a revărsat lângă statuia lui Doja. Cartea este un recurs la memorie. Un dosar cu autori necunoscuţi. O cruce de hârtie velină pentru eroii rămaşi fără morminte. Brînduşa Armanca nu a scris pentru noi, supravieţuitorii regimului de teroare, ci pentru tinerii care nici nu-şi pot imagina să nu facă un week-end la Paris sau o vacanţă prin Munţii Pirinei. La temelia dreptului la liberă circulaţie stau jertfele unor semeni de ai noştri. Nu trebuie să uităm că pentru alţii, tot de vârstă fragedă, viaţa li s-a terminat la frontieră.„legistul sârb autopsiază un cadavru de sex...

Ce înţelege iobagul când vede o nuntă regală?

Când un editorialist român cu firman vede prin sticlă, la Westminster Abbey, „un plăvan cu început de chelie, un flăcău,  alături de o pisi englezească”, la nunta lui William cu iubita lui Kate, e semn de forfait al bunului simţ. Sigur că pe CTP îl poate scuza  educaţia sa mitocănească, dar nu-i absolvă de vină pe cei care îi mai dau şi apă la moară. Un astfel de individ care nu se pricepe nici să-şi instaleze Windows-ul pe computer, chiar dacă e calculatorist la bază (nu ştim cu ce grad are n.a.), nu ar trebui ascultat, doar ignorat. Prezenţa lui scenică, în postura de patriarh critic, denunţă falsitatea în care trăim de mai bine de jumătate de secol. Acolo unde toţi producătorii tv au văzut o fiestă, eu nu am simţit decât forţa unei tradiţii capabilă să se reînoiască.   Categoric nu a fost o acţiune de PR. La Westminster Abbey şi-au unit destinele mai toate capetele încoronate ale Marii Britanii. Ce ştiu capetele de cretă despre Commonwealth? Despre emoţia din templul fotbalului mondial, când se cântă la finala Cupei God Save the Queen, în prezenţa Suveranei? Desspre istoria coloniilor şi începuturile capitalismului? De fiecare dată când un club englez ne bate la fotbal le amintesc prietenilor că britanicii au în vintre sângele cuceritorilor şi noi pe cel al învinşilor...

Bravo tanti Ica! Trăieşte-ţi viaţa!

Pe tanti Ica, cumnata lui Cioran, n-a mai căutat-o nimeni din mileniul trecut să o întrebe cum îşi mai duce zilele. S-ar fi dus pe lumea cealaltă fără ca cineva să-i mai poarte de grijă, dacă n-ar fi scos la licitaţie operele din perioada de creaţie românească a lui Emil Cioran. Sigur că poate fi acuzată pentru procedură, dar nu pentru că vrea să câştige un ban. Trăim vremurile liberale pe care ni le-am dorit cu toţii. Ce nu e ilegal, e legal. Ilieşiu acuză că la Paris se vând ilegal obiecte din arhiva Cioran În zadar Gabriel Liiceanu a acuzat-o că minte. În jurul oricăror licitaţii există o oarecare discreţie. Poate, tanti Ica, are o singură vină: că nu s-a adresat mai întâi autorităţilor româneşti să întrebe dacă îşi doresc să achiziţioneze aceste obiecte din patrimoniul familiei. Dar, după cum le cunoaştem năravurile, nici n-ar fi avut la ce uşi să bată. Ale lui Kelemen Hunor? Ale lui Gabriel Liiceanu? Ale lui Horia Roman Patapievici? Dacă intelectualii de marcă ai României aveau atâta drag de patrimoniul cultural românesc, de ce nu au tras semnalele de alarmă, de ce nu şi-au deferecat conturile pentru a cumpăra obiectele? Lăudabil este gestul TVR, cu toate că nu e treaba Consiliului său de Administraţie, de a participa la licitaţia pariziană. Dar chiar, aşa, nu s-au găsit o sută de mii de euro pentru materialele de lucru ale filozofului din perioada sfintei sale tinereţi? Nu e treaba lui Gigi Becali să cumpere. Nici nu ar şti pe ce dă banii. Dar statul român, plătit cu impozite grase, autorităţile culturale care au pus taxe şi pe ramele de tablouri, nu-şi puteau rupe de la gură? Trebuie ca tanti Ica să moară de foame într-o democraţie liberală, cu bunurile din proprietatea familiei, sub pernă? Să fim serioşi. Femeia a vândut din ce îi aparţine de...

De ce fug scriitorii după cocarde şi sclipici?

Mă exasperează fuga scriitorilor români după cocarde şi sclipici. N-aş fi comentat acest sentiment, ducă-se în pustie, dacă Monicăi Ramirez, în ghidul său practic: Cum se scrie un bestseller, nu mi-ar fi adus aminte în final de un lucru elementar : „un scriitor scrie, nu fuge după medalii şi ovaţii”. Şi istoria literaturii lumii e plină de astfel de personalităţi, fără titluri de Sire sau nume de ambalaje, care au dat lumii opere memorabile. Un prieten occidental îmi spunea că singurul premiu adevărat în literatură e Nobelul, restul intră la şi altele. Eu cred că după Nobel, marele premiu este dat întotdeauna de cititori. Ei sunt cei care renunţă la o plăcere sau o acţiune de moment pentru a-şi cumpăra o carte. Piaţa este singura în măsură să dicteze ierarhii. Pentru mine doar Topul vânzărilor contează. Restul e deşertăciune… Am participat recent la Gala Premiilor „Observator cultural”. Mă număr printre spectatorii constanţi ai acestei gale. Pot spune că niciodată n-am văzut aşa o lume literară obosită şi plictisită. Premii multe, mize mici, multă cumetrie. N-am fost niciodată la galele premiilor Oscar, dar îmi imaginez emoţia anunţării premianţilor, tensiunea din sală şi bucuria din final. Premiul e legitim, încărcat de aur la propriu şi la figurat. În sala Teatrului Odeon, m-am nimerit în vecinătatea clanului Vakulovski, în timpul acordării premiilor Observator cultural. Sigur, unul dintre ei era nominalizat. Când s-a rostit numele câştigătorului la proză, altul decât junele critic, întreaga lui trupă s-a ridicat şi a plecat trântind scaunele şi uşile de la balcon. Aş fi vrut să sun organizatorii, dar am preferat să scriu: „Cine sunt nominalizaţii…” Prea erau previzibile premiile. Mă întreb dacă Ion Vianu ar mai fi păstrat prietenia cu Gabriel Liiceanu ar mai fi fost laureat al premiilor alternativă? Câţi dintre membri juriului pot jura cu mâna pe inimă că au citit Amor intellectualis. Romanul unei...

Caius Dobrescu – Euromorphotikon

Dacă vrei să te dai cult şi în ton cu noile tranduri ale culturii, nu poţi să nu ai pe noptieră Euromorphotikon-ul lui Caius Dobrescu. E cu totul altceva decât s-a scris la noi în ultimii douăzeci de ani.