Doina Uricariu – Maxilarul inferior. 2 volume

De Marius Ghilezan Prin Maxilarul inferior, Doina Uricariu introduce „obiectivitatea memoriei” în publicistica actuală, dacă este permisă antonimia termenilor. Un titlu dur, o călătorie printre destine, epoci, suveranităţi, cu un interlocutor regal, Ana de România, care-i facilitează construcţia unui Almanah Gotta, al familiilor domnitoare europene, ca un scenariu de film. Singul personaj care lipseşte este autorul. Doina Uricariu, cu o nobleţe şi o detaşare deloc stânjenitoare, evocă „aristocraţia de sânge care se completează cu aristocraţia de spirit” pentru că acestra sunt singurele care corespund valorilor familiei sale. Din „abatorul pădurilor, cu hectare de cioturi” a scos măreţia unei lumi mult prea înalte nevredniciei noastre cotidiene. Maxilarul inferior putea fi intitulat muşcătura istoriei. Este o carte cu dichis, cu tăieturi fine şi povestiri ca la gura sobei despre Prinţi şi Prinţese, arborele genealogic al familiei Bourbon-Parma fiind doar un pretext pentru a ne provoca gândurile.Ce familie domnitoare puteam avea…. Maxilarul inferior porneşte de la Oarba de Mureş, locul unde tatăl ei a fost mutilat în timpul celui de-al doilea război mondial, şi se termină după o călătorie de peste 600 de pagini printr-o adevărată poveste cu fantome, în cel mai britanic stil. Doina Uricariu, precum un miniaturist de condiţie, a adunat nu numai imagini, ci şi stări într-un mozaic de cuvinte. „Întotdeauna putem măsura răgazul de pace şi linişte lăuntrică după locul pe care îl ocupă contemplarea şi descrierea în ceea ce am trăit într-un spaţiu anume”. În dialogurile sale de maraton cu Regina Ana nu face schimburi de cărţi poştale, nu fotografiază precum un turist japonez tablouri, dă suflet acţiunilor istorice, convinsă că naturaleţea, bunul-simţ şi măsura înnobilează cititorul căutător de adevăr. Autoarea ţine morţis şă meargă pe urmele regilor, a izbânzilor lor istorice, dar şi a disperărilor cu profundă afectivitate, convinsă că participă activ la reconstrucţia condiţiei umane. Respectul său faţă de familie, de valori şi puritatea altruismului,...

Gabriela Adameşteanu – Provizorat

De Marius Ghilezan Aşa cum ne-a obişnuit, Gabriela Adameşteanu continuă să picure stropi de lumină pe tenebrele comunismului şi prin ultima sa carte Provizorat, semn că încă mai are resurse, personaje şi idei.  La o primă lectură, pare o carte mai uşoară, dar nu e aşa. La fel ca în anii de liceu cu personajele Hortensiei Papadat-Bengescu, aşa şi acum cu cele ale Gabrielei Adameşteanu, a trebuit să-mi fac o schemă a familiei personajului principal, Letiţiei Arcan, pentru a înţelege – ca cititor – mai mult decât Sorin Olaru, ca amant. Adulterul din carte e doar un pretext pentru a povesti viaţa din comunism. Dacă autorii de azi preferă să se implice, să comenteze, să se pună singuri în lumina cadrului povestirilor, Adameşteanu se detaşează. Descrie oribilul context prin eroii săi.  Ar părea că-şi bate joc de epocă, dar nu e aşa. O evocă, în goliciunea sa. Lupta pentru supravieţuire e descrisă printr-o criză de destin.  La fel ca Letiţia Branea din Drumul egal al fiecărei zile, Letiţia Arcan suferă aceiaşi criză de fatalism. Poate nu întâmplător citatul din Mircea Eliade „Simţeam uneori că destinul îmi pregăteşte din nou ceva, ceva care îmi va schimba încă o dată traiectoria vieţii” deschide volumul. „Nu viitorul ne aduce cele mai mari surprize, ci trecutul pe care nu încetăm să îl recitim toată viaţa”, reprezintă tema pe care o preocupă, dincolo de dunga patului, pe Letiţia. Provizorat este o carte despre incertitudine, în care eroii fug de propriul trecut. Ar da oricât să li se şteargă dosarele. Petru Arcan nu este un soţ impotent, ci doar distant. Letiţia nu face din infidelitate un prilej de ţâfnă. Doar Sorin Olaru pare picat din lună. Niciunul dintre reprezentanţii  grupului nu este personaj negativ. Toţi descriu o epocă, un stil de viaţă şi ridică ascunzătoarea la rang de cel mai înalt stafilopod în calea valurilor...

Scriitorul lugojean Constantin Buiciuc a terminat brusc socotelile cu viaţa

Marţi, 3 ianuarie, în jurul orelor prânzului, ne-a părăsit, în urma unui infarct, cu totul prematur şi pe neaşteptate un mare om de cultură al Lugojului – profesorul Constantin Buiciuc, anunţă Redeşteptarea. Ultima oară ne-am întâlnit la lansarea cărţii mele „Ţigara unui viitor de paie” şi a cărţii Doinei Uricariu: „Scara leilor.” Era plin de viaţă. A colaborat şi cu Bookiseala.ro, scriind mai multe recenzii. Născut la 22 mai 1951, la Lugoj, profesorul Constantin Buiciuc s-a impus ca poet, prozator, dar şi critic literar caracterizat prin erudiţie, metodă, empatie şi stil, având în paralel şi o importantă carieră jurnalistică, la publicaţia „Actualitatea” din Lugoj, unde a fost redactor şef. S-a aflat în fruntea a două importante publicaţii culturale lugojene, ca redactor şef adjunct la „Banat” şi „Actualitatea literară”. Absolvent al Facultăţii de Filologie a Universităţii din Timişoara, profesorul Buiciuc a colaborat la numeroase reviste literare, precum „România literară”, „Luceafărul”, „Orizont”, „Amfiteatru”, „Steaua”, „Flacăra”, „Reflex”, „Cuvinte româneşti” etc. În anul 2006, devine membru al Uniunii Scriitorilor – filiala Timişoara. Dintre volumele sale publicate amintim culegerea de poezii „Cartea poeţilor”, Lugoj Press, 1994; „Dimineaţă târzie”, Timişoara, Editura Marineasa, 1995; „Un strigăt sub Turnul Eiffel”, note de călătorie, Timişoara, Editura Marineasa, 1999; „Sunetul, parfumul şi culoarea”, proză scurtă, Timişoara, Editura Marineasa, 2003; „15 ani de cântec pentru Dumnezeu. Corul Catedralei Greco-Catolice din Lugoj”, Timişoara, Editura Marineasa, 2005; „Fântâni şi flori”, note de călătorie, Timişoara, Editura Marineasa, 2006. În 2010, la Editura Marineasa publică un insolit jurnal de călătorie – „Ce căutaţi aici, români?”, dar şi o remarcabilă carte de critică literară „Oglinda lui Narcis”, care va cunoaşte o a doua ediţie adăugită şi revizuită un an mai târziu. Pentru aceste volume va primi Premiul pentru Critică al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Timişoara. Constantin Buiciuc a mai obţinut, de-a lungul anilor, şi alte premii literare: Premiul III la Concursul de poezie organizat...

Bogdan Hrib – Somalia, Mon Amour

De Marius Ghilezan Thriller-ul românesc, prin „Somalia, Mon Amour,” prinde consistenţă. Personajul Stelian Munteanu este la a treia cădere în universul intrigilor poliţiste. Aventurier, afemeiat, dar om cu parte de carte, fiind ziarist şi editor în civilie, ajunge mereu în situaţii imprevizibile, fără să ni se destăinuie dacă aparţine sau nu sistemului de informaţii. Interesantă găselniţa autorului de a pune pe copertă şi personajul principal, dar fără chip, doar cu nume.  Astfel, fiecare îşi poate imagina chipul analistului de geo-politică, Sofia Matei, ce joacă diferite roluri. Cum altfel, cartea de aventură porneşte printr-un flirt, cam lung, ce-i drept, dintre Stelian şi Sofia. Femeia trebuie să plece la datorie în îndepărtata Somalie. Acolo unde reţelele de informaţii vechi, de expresie comunistă, se întrepătrund cu cele noi, occidentale. Interesele economice şi politice primează. Pirateria e doar mijlocul, nu scopul acţiunii. Antrenorul îşi aruncă destul de greu personajele în luptă. Dramatismul operaţiunilor militare şi ale conflictelor dintre serviciile secrete apare doar la jumătatea cărţii. Mulţi cititori ai genului se pot pierde pe drum. Adevărat că intriga din partea a doua e de zile mari. Printre foile cărţii eşti răscolit. Nu mai ştii cine reprezintă binele şi cine e răul. Că petrolul, aurul şi securiştii sunt acolo la ei acasă, nu e o noutate. Ţesătura de interese şi profilurile personajelor sunt captivante. Cine pe cine trădează? Mai există printre personaje persoane care nu joacă la două capete? Finalul e demn de un Spielberg. Cine învinge? Evindent, binele. Nici în final nu ne prindem de ce Somalia e dragostea autorului. Despre compania „Select Amour” ni se spune că era direct subvenţionată de la Washington, dar o ţară de conflict e greu să fie iubită. Probabil că titlul e marketing, iar conţinutul a blatul de lucru. Cartea are o acţiune captivantă. Merită citită.   De Bogdan Hrib Blestemul manuscrisului Order Somalia, Mon Amour Preţ @...

Stelian Tănase – Maestro

De Marius Ghilezan Prin “Maestro,” Stelian Tănase erupe din asceza scriiturii de azi, precum un vulcan noroios ce sperie prin forţă şi intensitate. Altfel nu se explică retragerea belicoşilor săi critici printre metereze, de unde preferă să cârcotească, nu să-i citească opera. Sigur că autorul pierde datorită meseriei din care îşi duce existenţa, dar şi a păcatelor de a nu fi înscris în nici într-un curent intelectual, pro sau contra liderului efemer.Supusă unei lecturi atente, “Maestro” nu este o carte despre viaţa enoriaşilor care se închină “la cultul zeului rating.” Tina Marcu, reporterul trotil al unei televiziuni, care “satisface instinctele vulgare ale maselor,” nu este personajul principal, cum s-ar crede la o lectură sumară. Drama regăsirii tatălui fugar, în persoana lui Avram Duca, scriitor de prestigiu în Franţa, pare că ar compune firul epic. Dar Stelian Tănase nu ne lasă să încadrăm cartea într-un gen literar. Îşi transferă angoasa socială în Emiluţa, povestitoarea care nu vede chipuri proprii, “doar voci, păreri, himere.” Aici e locul în care Stelian Tănase evadează din pluton. Părând că ciopleşte “busturi de piatră fără expresie, mutre oficioase” din lumea de azi, el, prin Emiluţa lui, pune o tuşe groasă peste România din totdeauna: a vulgarităţii, a clevetelilor, a tabieturilor şi a închinărilor colective la cultul falsului. La fel ca şi Henry Miller sau Charles Bukowski, fuge din postura terapeutui de serviciu al unei lumi bolnave. El nu e medicul curant al societăţii. Prin vervă şi scriitură alertă, mai nou, trivială, Stelian Tănase nu-şi etalează forţa sa lirică, nici dezarmanta onestitate. Totuşi, cititorul poate culege, printre rânduri, câteva sensibilităţi ale creatorului: “Ieri s-a aşezat în faţa ferestrei, nu mă lasă să văd ploaia. Îmi place soarele: Se întunecase în casă. Corectam un capitol din roman. Uneori, scârnăvia se întinde lascivă pe masa mea de scris. Îmi îngână un cântecel, mă priveşte. O gonesc cu prespapierul....