Dan Lungu – Sînt o babă comunistă!

De Marius Ghilezan Citind volumul de povestiri Sînt o babă comunistă! – pe care nu-l consider roman – am înţeles lesne succesul acestuia la publicul occidental.  „Experimentul de mentalitate,” început de Dan Lungu cu Raiul găinilor, continuă şi aici. Autorul nu face altceva decât să transcrie un univers şocant (lumea în comunism) pe foile veline ale capitalismului. Şi îi iese al naibii de bine. Ceea ce ar părea o lecţie din pedagogia absurdului nu e decât o dezbrăcare a mentalului colectiv, până la simplitatea nudă a unui cretinism patent. Noi, cei care am trăit în epoca de aur, nu ne putem decât da palme şi a ne struni convulsiile spastice ale adormirii. Faptul că mulţi ne-am trezit la Revoluţie nu ne absolvă de vina colectivă de a fi îndurat un astfel de sistem. Că ne-am luptat cu toţii cu indivizi din tipologia “infractului” social ca Emilia (Mica) Burac, eroul cărţii, nu ne face mai fericiţi.Femeia e realitate. E omul nou care nu va dispărea decât odată cu exitusul generaţiei. Cartea lui Dan Lungu nu e decât o oglindă pe care tot ne chinuim să o spargem, dar nu reuşim. Principiile de viaţă ale femeii care calcă pe tezic, din obişnuinţă, ne îngroaşă sentimentul zădărniciei. Sociologul, altfel decât noi, ştie că rădăcina răului nu se scoate cu telefoane din Canada sau mesajele amăgitoare ale liberalismului care nu dă nimic. N-am vrut să recunosc niciodată că “ideile nu ţin de foame”. A trebuit să vină profesorul de la Iaşi să-mi amplifice decepţiile şi să-mi dea o lecţie, pe care n-aş fi voit să o iau nici în ruptul capului. Banalul operei e ca un cuţit în rană. Ţucu şi Emilia nu sunt decât personajele unei realităţi pe care am negat-o cu virulenţă. Ce mă încălzeşte pe mine, ca idealist, că niciodată un astfel de personaj obişnuit să fenteze comunismul n-ar fi...

Charles Bukowski – Femei

De Marius Ghilezan Romanul “Femei”, scris în 1978 şi apărut în 2003 la Editura Polirom, nu este un volum pentru cititorii aplecaţi spre pudibonderie şi conservatorism. Iubitorii operelor lui Henry Miller, Philip Roth, William Burroughs, Martin Amis găsesc în cartea controversatului scriior american o altfel de vulgaritate, brutală, neaoşă, izbitoare şi plină de sexualism efervescent. Personajul principal al romanului, Henry Chinaski, un alter-ego al autorului, este un fost poştaş, mare amator de curse de cai, băutură şi femei. El îşi trăieşte existenţa în suburbiile Los Angeles-ului, scriind poezii despre sexul frumos. Altfel decât majoritatea. Invitat în diferite locuri ale Americii, pentru lecturi în faţa publicului, Chinaski urcă pe scenă doar băut, făcând audienţa să cadă în şoc auditiv, la citirea fără perdea a strofelelor despre femei. Mai mult, reuşeste ca în fiecare oraş, unde îşi recită poeziile, să atragă în patul lui câte-o fetişcană. Trăind o viaţă tumultoasă, plină de băutură, droguri şi femei, Chinaski se îndragoşteşte de Lydia, o damă plină de personalitate, gelozie şi brutalitate. Relaţia lor, una de “du-te-vino”, se consumă prin seri pline de iubire, erotism şi sex, dar şi prin certuri brutale şi despărţiri frecvente. “M-am întins pe spate. Mă simţeam foarte bine. Uşa s-a trântit de perete şi Lydia a năvălit în cameră. Stătea acolo gâfâind. Sticla era pe măsuţa de cafea. A văzut-o şi a înfăşcat-o. A, sărit şi am apucat-o de mână. Când eu eram beat şi Lydia era nebună, aveam parcă forţe egale”, aşa descrie Bukowski o scenă de romantism. În fond, Chinaski nu caută decât puţină căldură umană, puţină căldură fizică pentru că poartă în el teama de singurătate. Şi aşa, Chinaski reuşeşte să se agaţe de orice femeie care îi apare în cale. Dee Dee, o evreica de 40 de ani, stilată, sofisticată mare amatoare de marijuana, Mindy, o tânăra new-york-eză, Hilda şi Gertrude, două tinere nemţoaice hipiote....

Gândurile unui prost

Nu am devalizat Bancorex. Nu am făcut afaceri cu statul. Nu am off-shore-uri. Nu mi-am „parcat“ măcar un milion de euro. N-am nici măcar patru case. „Ai fost degeaba în poziţii de comandă. Eşti un prost!“. Aşa mi-a replicat recent un confrate jurnalist, şef de gazetă. Şi nu am negat. Da, sînt un prost. Recunosc. Am crezut şi cred nu neapărat în bogăţia din ceruri. Dar bogat pentru mine înseamnă să ai 10.000 de volume citite, un grup de prieteni, un univers de valori, o familie sănătoasă, putere de a nu cădea în idolatrie şi forţă de a desţeleni răul din rădăcini. Aşa cum le ziceam pe vremuri la România liberă prietenilor mei întru idealuri, „dacă nu putem să le facem nimic, măcar să ne rîdem de ei!“, sînt convins că te poţi simţi mai confortabil cu tine însuţi şi dacă nu duci grija milionului din bănci. Sau din insule. Cunosc avuţi de-ai neamului. Bogătaşi ai tranziţiei. Le-a luat Dumnezeu minţile. Şi-au pierdut facultăţile mintale. Nu se mai judecă pe ei. Ci judecă lumea prin prisma valorilor lor. Şi, de aici, toată perversiunea. Mai citeşti? Înseamnă că eşti un prost ca şi mine. Nu te tratezi în clinici occidentale. Nu te uiţi la poşetele Armani. Nici la parade de stele de pe cat-walk. Ştii că Mozart nu e numai o ciocolată, iar Soljeniţîn, vreo piaţă din Praga. Că Jan Palach nu e fotbalist ceh, cum Dubcek nu a fost niciodată Ceauşescu. Ştii, la fel ca mine, că, dacă nu ar fi fost comunismul, poporul român gîndea şi se purta altfel. Omul de rînd ar fi avut o altă grilă de valori, diferită de grila de salarizare. Ai şi tu, ca şi mine, idiosincrazii psihice. Te prinzi repede şi te laşi sedus greu. Nu joci la poker sau la ruletă. Nu bei prin iarmaroace şi nu dansezi cu buricul gol,...

Andrew Davidson – Gargui

De Marius Ghilezan Garguiul e o piatră sculptată, cu figură diavolească, folosită ca streaşină la bisericile catolice. Feudalii considerau că ele protejează  omul de jos de rele, de stihiile naturii. Când am primit cartea cu acelaşi nume a canadianului Andrew Davidson, ştiam despre succesul de peste Ocean. Nu m-a provocat titlul, original, ce-i drept, ci succesul enorm al unui sinopsis, pe baza căruia a obţinut de la o editură americană peste două milioane de euro. În România, s-a organizat o licitaţie pentru drepturile de autor. Peste 20.000 de euro. M-am zbârlit şi am căutat chei de marketing în volumul de succes. Ştiam povestea. Dar nu credeam că scrierea poate fi atât de închegată, minuţios dăltuită, pe marginea unui subiect, în fond de piatră. Gargui e drama omului de succes, care crede că nimic nu-i poate frânge ascensiunea. Un personaj fără nume, găselniţă sugestivă a autorului, se bucură de admiraţia femeilor, fiind un porno-star. Tânăr fiind, călătoreşte cu maşina spre o destinaţie neprecizată. La un moment dat,  îşi varsă o sticlă de bourbon între picioare, se apleacă să o ridice şi se trezeşte cu roţile în sus, într-o stare: “ce doare ca dracu’”. Flama dintre picioare se transformă în incendiu. Arde de viu. Autorul descrie senzaţiile de parcă le-ar fi  trăit. Brusc, cititorul e băgat direct în iad: “Carnea începuse să se carbonizeze de parcă aş fi fost o fleică aruncată pe grătar şi mi-am auzit piele sfârâind, sărutată de flăcări.” Descrierile sunt macabre. De un realism grotesc. Încă din primele pagini, cartea te prinde. Te ţine în priză. Evident,personajul fără nume  ajunge inevitabil într-un spital de arşi.  Aici, povestea se lălăie. Prea multe amănunte, descrieri inutile, pasaje plictisitoare despre un mort cu ochii vii. De abia pe la pagina 80 cititorul este lămurit că organul i-a fost mistuit de foc. Cariera-i compromisă. Nu înţeleg de ce a trebuit să...

Luis Miguel Rocha – Ultimul Papă

De Marius Ghilezan La Târgul frumos de carte, Tritonic a fist cu un nou thriller. “Ultimul Papă”, al tânărului autor portughez Luis Miguel Rocha, are toate ingredientele necesare unui ospăţ de la care care n-ai mai pleca. Respectând reţeta acestui gen literar, de unii contestat, de alţii considerat new-wave, romanul se desfăşoară, cum altfel, în jurul unui mister. Cel legat de moartea Papei Ioan Paul 1. Pontiful care a stat pe scaunul de la Vatican doar 33 de zile. O ziaristă din Londra, Sarah Monteiro, primeşte un misterios pachet cu nişte înscrisuri şi o cheiţă. De aici nebunia. Planurile sunt întretăiate.   Acţiunea te ţine cu sufletul la gură. Papa este găsit mort în pat. Ca în Dan Brown, un om îşi dă duhul în faţa unui tablou. Blitz. Urmează urmăriri ca-n filme. Secvenţele se succed. Apare în scenă Raphael, un agent dublu care este recomandat de tatăl ziaristei. Aşa află marele secret al familiei. Părintele său era agent al unui serviciu secret şi de aici viaţa ei paşnică devine un coşmar. Raphael încearcă să o scoată din turbionul provocat de înscrisuri. Interesant caz de manipulare este momentul în care acesta realizează un act terorist pe o stradă din Londra, iar serviciile secrete îl împachetează drept al unor arabi. Cei doi pleacă să se întâlnească cu tatăl fetei la o mănăstire din Portugalia. CIA e pe urmele lor. De aici alte escapade, urmăriri, scene de film, prinderea lor şi foarte fain lucrată ţeserea intrigilor şi întinderea curselor, chiar celor care sunt specializaţi în aşa ceva. În final, cheiţa deschide seiful şi întregeşte dosarul de manuscrise. Acestea se întorc întregi de unde au plecat şi CIA se recunoaşte învinsă. Multe crime, prea multe crime, în numele adevărului despre moartea Papei. Foarte expresiv unul dintre ultimele capitole în care un ofiţer CIA recunoaşte că l-a omorât pe Papă pentru că încerca...