Maria Cristina Moisin – Anotimpurile poeziei

De Marius Ghilezan În Anotimpurile poeziei, doamna doctor  Maria – Cristina Moisin resfiră pe un solfegiu al şoaptelor trinitatea cer – apă – pământ, cu o evlavie creştină.  Cartea, deşi scrisă între 1969-1974, nu poartă amprenta curentelor la modă atunci, dar relevă o trăire ascetică în natură. „Am ridicat / fruntea / să cer voie / de la cer.” Natura are cromă şi trăire. Culorile anotimpurilor nu sunt în contrast, se întrepătrund pentru a crea un cadru pe care se desfăşoară comuniunea om-natură, atât de dragă lui Mihai Eminescu. „Tot atât de verdele / Câmpul / Îmi culc inima pe el; Cu palmele cupă / strâng plânsul / Sărat şi mut / Şi / Sap durerea pământului”.  Apa, lutul şi cerul apar permanent ca repere simbolice în cartea maturizării timpurii a autorului care îşi „scutură singurătatea de pe braţe”. În poemul „Sculpturi” apare împăcarea creştinului cu viaţa. Mioriţa este reinterpretată. Cerul, raţiunea, iubirea, toate au o măsură similară: „Potrivit de mare / potrivit de luminoasă / potrivit de caldă”. Cu o măiestrie demnă de poeţii vârstei ei, păcat că la acea vreme nu a publicat, taie frunzişul de cuvinte pentru a se vedea liber c opacul. Prin poemele Mariei Cristina Moisin natura se reduce la esenţă....

Saveta e în Uniunea Scriitorilor !

Recent, un confrate jurnalist şi scriitor deplângea lipsa fondurilor pentru Revistele Uniunii Scriitorilor. În sensul diminuării disonanţelor, el a scris o scrisoare către prim ministru. Contrasemnată şi de alţi colegi.  Ce reprezintă aceste reviste? Pe cine slujesc? Ca liberal, am cerut mereu reducerea finanţărilor publice pentru servicii care nu aduc valoare adăugată. Pe cine au promovat aceste instituţii? Pe nimeni interesant. Pe limba lor: „tu mă lauzi pe mine, eu te laud pe tine şi toţi ne lăudăm în cor”. Dar pentru aceste dulcegării şi cumetrenii nu trebuie să se facă eforturi bugetare. Sigur că mulţi recunosc lipsa de public a acestor file din cronica timpului literar. În apărare se invocă trecutul acestor cetăţi. Tot timpul se uită ce castelani aveam atunci… Cultura română primeşte 0,42 % din Bugetul de Stat şi realizează 5,4 din PIB. O cultură subfinanţată produce venituri mai mari decât exportul de tăuraşi. Vă întrebaţi cum se poate aşa ceva. Simplu. Creatorii productivi nu au nevoie de finanţări publice. Mediocrii se scaldă în fel de fel de bodegi, festivaluri şi sinecuri care nu produc decât pagubă. Uniunea Scriitorilor e un exemplu despre cum banii publici pot ajunge bătaia de joc a unora. În timp ce Nicolae Manolescu, criticul care şi-a pierdut demult misiunea, intră în dispute ce ţin de răfuielile de mansardă, Saveta Georgescu, alias Dora Alina Romanescu, pătrunde în Uniunea Scriitorilor pe uşa din dos. „Adevărul” a publicat recent un articol devastator despre cum autoarea cărţilor despre viaţa lui Fuego,  „Gara Centrală” şi „Mărturii de iubire”, a reuşit să intre într-o Uniune în care există şi oameni fără bacalaureat. Mirare, humanum est! Uniunea Scriitorilor are 2400 de membri, dintre care 600 sunt pensionari, fericiţii câştigători ai unei jumătăţi de pensie în plus. Asta graţie unui acord între USR şi Ministerul Muncii. După revoluţie, USR-ului i s-a făcut cadou un imobil impozant pe Calea Victoriei,...

Sanda Budiş – Fata tatei şi mama fetei. Istoria unei vieţi între România şi Elveţia

De Marius Ghilezan Sanda Budiş a fost mai mereu o femeie excepţională. În vorba ei tăioasă, în judecăţile-i clare, prin privirea-i ascuţită şi limpede am simţit mai mereu siguranţa unei personalităţi de forţă care nu are nimic din spiritul mirotic. E din seminţia biruitorilor. Recunosc că i-am împărtăşit mai mereu spiritul de frondă faţă de sistem, dar nu şi optimismul incorigibil.  Adâncindu-mă în lectura cărţii Fata tatei şi mama fetei am redescoperit aceea lume de boieri autentici care ştie cum să-şi educe copiii. Citind şi intrând în domeniul de poveste al unei familii care a construit mai mult decât a putut să dărâme o întreagă clasă politică uzurpatoare în peste 50 de ani, mă simt şi eu alături de distinsa arhitectă mai puternic.  Deşi a pierdut totul (în valori materiale) a avut puterea să se ridice deasupra unei tagme de mitocani prin înălţimea sa apostolică. Ea ştie crezul şi-l împărtăşeşte. Binele, Regele şi Patria! www.protv.roSanda Budis â�� Fata tatei si mama fetei ProTV.ro Altruistă. Lumea ei e de poveste. Simplă. Cinstită. Fermecătoare. Din elita marilor arhitecţi, opusă demolatorilor din casele cu pitici ale Piperei noastre. Dacă tatăl ei a fost ofiţer de carieră al Armatei Regale, căzut prizonier la sovietici, unchiul ei a parcelat Mamaia, a construit edificii culturale şi azi i se consumă memoria printre „drepturile litigioase”, alături de cele 2000 de hectare revendicate, dar neretrocedate ale familiei sale boiereşti, printre toate nedreptăţile, doamna Sanda Budiş nu a abdicat. Ea speră că binele şi frumosul vor reveni acasă, odată cu revenirea Dinastiei Române pe tron. Cartea ei este povestea unei vieţi zbucimate şi bombardate. Un simplu obuz aruncat de americani în 4.04.44 a lăsat familia ei fără casă. Nu au disperat. Nici nu au plecat în Vest, aşa cum le recomanda un ofiţer sovietic de rang înalt.  Au continuat să spere, să reziste, încredinţaţi în  forţa binelui. Povestea...

Octavian Soviany – Viaţa lui Kostas Venetis

De Marius Ghilezan

O carte despre sfinţii noştri uitaţi în gropile comune

„Cartea despre demintate” nu are autor, dar are personaje de legendă. Volumul oferit cu atâta delicatese de un seamăn de-al nostru conţine file de poveste din viaţa haiducilor pe care nu i-am învăţat în şcoală. Rezistenţa din munţi contra ocupantului sovietic are memorie, dar nu-i dă nimeni vizibilitate. Şi aici gratitudinea anonimului e comparabilă cu cea a apostolilor care au dus mai departe crezul. Dacă sfinţii bisericilor din satele româneşti au figuri cunoscute, pictorii rămân mereu anonimi. Poate blogherul meloman, exasperat de surzenia contemporanilor săi, a compus această Simfonie a V-a pe un C minor al tristeţii şi melancoliei, doar pentru a se întreba asemenea marelui urmaş al lui Mozart, de ce?…de ce?…de ce? Trei bătăi dure pentru exasperantul mi bemol al şoaptelor ce ar trebui să se transforme, ca-n Verdi, în tunet. Poate fi descărcată aici! Suntem un popor nefericit, nu pentru că ne-au plecat copiii spre o lume mai bună, ci pentru că nu ne-am descoperit încă martirii, zidiţi la temelia autostrăzilor sau uitaţi în gropile comune. Grecii trăiesc din mituri pentru că la un anumit timp cineva a ştiut să mărturisească. Şi evangheliile au fost scrise după 160 de ani. Noi încă nu ştim să ne recuperăm memoria recentă. De ce? Tentaculele bestiarului comunist ne-a extirpat acest al şaselea simţ, cel al demintăţii sau nu ne-am eliberat încă din tentaculele caracatiţei Securităţii? „Cartea despre demintate” este antidotul. E vitamina necesară recuperării organismului nostru social, îmbolnăvit de un mediocru virus ce nu se mai lasă dus din mentalul colectiv: frica. Autorul anonim, la fel ca orice bun creştin, oferă soluţia, fără a cere nimic la schimb: Recuperarea Memoriei, ca o terapie. Un popor care nu-şi cunoaşte trecutul e condamnat la neputinţă, la veşnică robie. De aceea recomand această partitură întremătoare pentru cei care se mai întreabă cine suntem. E trist că semeni de-ai noştri îşi caută modele...