Doina Ruşti – Mămică la două albăstrele

De Marius Ghilezan Cu fiecare nou roman, Doina Rusti devine tot mai convingătoare. Ce fac băieţii lui Cristi Mungiu în cinematografia românească, execută ea singură în literatură. Subiectele ard, personaje se inspiră din decreptitudinea vremurilor, banalul face casting dantesc, naratoarea parcă ar vrea să-şi facă un altfel de Muzeu Tussauds, doar cu personaje banale.  În „Mămică la două albăstrele,” obişnuitul său relanty de început devine rapid viteză de croazieră pentru a fi în final poligon de încercare pentru nervii tari.  Fireşte, şi în această carte, copilul se vrea personaj principal. Poate dacă nu aş fi cunoscut autoarea nu-mi păsa ce se va întâmpla în căminul lui None şi a lui Flori şi cum de a apărut Li Zeta, ca amantă. Până aici, banal, doar rafinament stilistic. Carina e o fată adoptată şi de aici tot compleul frustrărilor părinteşti care fac voi peste voia firii unui ţânc.  Dar ce m-a convins să continui e acea Mămică epistolară. O anonimă care din străfundul netului îi scrie aproape zilnic primului ministru. Îndrăzneşte chiar să-i dea sfaturi: „decât să te duci la Putna, mai bine mergeai la Lady Gaga.”  Prin cabotinismul său frust, dar ordinar, Mămica la două albăstrele e Tanţa din popor. Eu cred că în plină epocă Elodia, autoarea a vrut să-şi bată joc, un pic, de lumea în care domină Elodia și „fața de gușter a dom­nului Dan“ (Dan Diaconescu). Personajele sunt puse în contrast. Dacă None e un bărbat banal de televiziune care se îndrăgosteşte de Li Zeta, o vedetă a vremurilor, şi-şi pune căminul în stare de dezechilibru, FLORI, mama, e de-a dreptul ştearsă. Carina, copilul, are ceva diavolesc. Când începeam să citesc o carte sau să urmăresc un film, de mic, eram obişnuit să o întreb pe Mama cu cine ţine. Eu dintre toate, dacă mai eram la mintea copilăriei, aş fi ţinut cu Jegu Mondial, amanta...

Peter Georgescu – The Constant Choice – an Everyday Journey from Evil toward Good

„The Constant Choice – an Everyday Journey from Evil toward Good„, cartea lui Peter Georgescu, un român din exil, cu o carieră strălucitoare la Young & Rubicam, este o pledoarie pentru bine şi un apel la propria noastră conştiinţă, în care sălăşluieşte răul, nu de partea cealaltă a bulevardului marelui oraş sau dincolo în lume, aşa cum descrie însuşi autorul.  Nu întâmplător îmbrăcat în alb şi negru, volumul este un jurnal dinspre rău spre bine. Ajuns la maturitate, autorul înţelege mai mult decât alţi americani Infernul. Îl şi explică. El însuşi a supravieţuit războiului, lagărului comunist şi a reuşit să fugă dincolo de Cortina de fier. Unul dintre bunicii săi s-a prăpădit la Sighet, osemintele sale fiind risipite în groapa comună. La doar 9 ani, împreună cu fratele său şi cu bunica au fost închişi. Tatăl său, fost director în România al celebrei companii Exxon, nu s-a mai putut întoarce după instaurarea regimului de teroare. Diplomaţii comunişti i-au propus în SUA, să spioneze în favoarea statului român, în schimbul eliberării copiiilor din închisoare. Nu a catadicsit. A organizat rapid o conferinţă de presă. Un scandal uriaş a dus la eliberarea minorilor, la presiunea preşedintelui Eisenhower. Nu ştia engleză. Era speriat ca o pasăre. Fugit din captivitate s-a adaptat rapid mediului concurenţial şi din învăţăcel la celebra firmă de publicitate a ajuns, în trei decenii, preşedinte de onoare. Astăzi se vorbeşte despre stilul impus de el pentru diagnoza brandurilor în toate filialele din lume ale Young & Rubicam. Sigur că pentru americani această carte biografică va stârni adrenalina trăirilor intense. O naţiune neliniştită, în care  mulţi îşi fabrică biografii, povestea lui Peter Georgescu va fi din ciclul shocking people. Titlul se poate traduce în diferite feluri. Eu aş opta pentru „Fermitatea alegerii”. Parafraza Evil toward Good e plină de semnificaţii. Limba engleză e generoasă. Un singur cuvânt poate simboliza ceva...

Larsson Stieg – Bărbaţi care urăsc femeile. Millennium 1

De Marius Ghilezan Acum ştiu de ce Suedia a urcat în topurile mondiale de cărţi.  Stieg Larsson a reuşit o poveste captivantă în peste şase sute de pagini, făcând pârtie şi celorlalţi scriitori din ţara sa. Cartea o iei şi nu o poţi lăsa din mână. Cititorul este condus ca de o baghetă magică printre imperii finanaciare, abuzuri, sex şi crime, toate avatarurile lumii moderne. Pasionaţii de lectură poliţistă şi nu numai vor înţelege cu greu de ce sunt unii Bărbaţi care urăsc femeile. Povestea e de la început încurcată.  Unui jurnalist de investigaţie, Mikael Blomkvist, cu reputaţia distrusă în urma unui proces de calomnie, lucru neobişnuit, îi apare o ofertă de colaborare de unde nu se aştepta. Henrik Vanek, un industriaş ajuns la optzeci şi doi de ani, îi propune o misiune aproape imposibilă:  soluţionarea misterului dispariţiei nepoatei sale Harriet, în urmă cu aproape patruzeci de ani. În dialogul cu ofertantul său pare să nu fie sedus de generozitatea ofertei financiare. Abil şi viclean, Vanek plusează. Îi va oferi ca bonus în finalul contractului informaţii despre Hans-Erick Wennerström, omul de afaceri care l-a acuzat şi din cauza căruia va trebui să facă puşcărie. Aici, declick-ul se produce. Ziaristului i se promite luminiţa de la capătului tunelului. Şi acceptă. Numai că trebuie să se mute pe insula păstorită de Vanek, unde să-şi monteze punctul de observaţie sub acoperirea scrierii unei monografii a familiei. „Periscopul” său jurnalistic este lesne descoperit de rudele magnatului care avea obsesia morţii nepoatei mult iubite. În ciuda opoziţiei generale, personajul principal trece prin labirinturile unei istorii tulburi, prin trecutul înceţoşat al unei familii cu multe ramificaţii. Scopul principal este găsirea criminalului. Efortul său ar fi zadarnic dacă providenţa (sau pana scriitorului n.a.) nu i-ar fi adus în ajutor pe  Lisbeth Salander, un researcher exemplar.  De la intrarea acesteia pe scenă, Mikael Blomkvist, măiestrie scriitoricească sau...

Par Lagerkvist – Baraba

pentru vigoarea artistică şi adânca originalitate cu care a căutat în creaţia sa răspunsul la veşnicele întrebări ale omenirii

Tristan Tzara, un brand uitat

Dacă lui Panait Istrati i se pot înţelege rătăcirile socialiste într-un timp mult prea aspru pentru pribegi (fiind un copil plecat în lume de la 12 ani), lui TRISTAN TZARA, niciodată originile ideilor sale avangardiste. Plecat din Moineşti (localitate care nu poartă prea multe semne legate de trecerea sa, edilii urbei neştiind nici azi cine este în istoria literaturii universale), fiul de evreu, tot la o vârstă fragedă, ajunge în Club Voltaire din Zurich unde, dintr-un plictis al istoriei, pune bazele Dadaismului. Aniversarea naşterii sale, 16 aprilie 2013, el fiind cam de aceeaşi vârstă cu brăileanul Istrati, a trecut neobservată pentru români, mult prea ocupaţi să-şi sărbătorească azi liftele de pradă. Poate nu mi-aş fi amintit despre autorul de geniu uitat, dacă în zelul curăţeniei de primăvară nu aş fi dat din nou peste Ghidul dada pentru postumani, minunata carte a lui Andrei Codrescu. El odihneşte somnul de veci în Montparnasse, acolo unde şi George ENESCU şi Constantin Brâncuşi întregesc partitura exotică a culturii franceze. Ce ar fi fost Tristan Tzara, Panait Istrati, Constantin Brâncuşi, George Enescu fără adopţia...